]Justiţia trebuie să respecte limitele puterii sale şi nu să legifereze. În trecut au avut loc depăşiri ale puterii judecătoreşti şi acest lucru a fost constat de Curtea Constituţională în deciziile nr. 818/2008 şi nr. 838/2009.
La fel, Parlamentul trebuie să respecte limitele puterii sale şi nu să judece/rejudece cauze. Acest lucru a fost stabilit fără dubiu prin decizia CCR 972 din 21.11.2012. Decizie este istorică: ea consacră pentru prima dată că Parlamentul însuşi, emitent al legilor, trebuie să respecte legea.
Acest principiu este unul fundamental într-o democraţie şi se reflectă în regulile constituţionale cum că nimeni nu este deasupra legii şi că toţi suntem egali în faţa legii. Desigur, o lege aplicată într-un caz concret de către o instanţă judecătorească se concretizează într-o hotărâre judecătorească, ceea ce face ca însăşi hotărârea instanţei, odată rămasă definitivă, să fie lege. Şi, ca lege, ea trebuie aplicată, inclusiv de către cei care nu sunt de acord cu ea.
E o lecţie dură pentru Parlament, dar meritată - şi spun asta îngrijorat de unele discursuri populiste auzite tot mai des şi îndreptate împotriva valorilor democratice, inclusiv a justiţiei care, iată, sunt urmate de voturi în chestiuni care nici măcar nu pot fi votate. Parlamentul nici nu ar fi trebuit să se pună într-o astfel de situaţie: prin votul dat de parlamentari aceştia au refuzat expres punerea în aplicare a unei hotărâri judecătoreşti definitive cu privire la incompatibilitatea unui senator practic, au rejudecat cazul şi au dat o altă decizie decât a justiţiei. Ca urmare, autoritatea legislativă a negat justiţia şi s-a substituit puterii judecătoreşti. Or, în statul de drept acest lucru e de neconceput: puterile publice sunt trei la număr, sunt separate şi ele colaborează. Ca urmare, Parlamentul nu poate să îşi aroge atribuţii judecătoreşti şi e obligat să pună în executare hotărârile judecătoreşti care îl privesc.
Închei reamintind că statul în care nu se respectă principiul separaţiei puterilor ci le cumulează, în care este controlată presa, până şi cultura, se numeşte stat totalitar. El a derivat dintr-un naţionalism extrem, justificat în mod demagogic pe popor şi nevoia lui de a fi implicat şi a decide în toate cele. Ce a urmat, ştim: fascismul, hitlerismul, comunismul... Ar trebui să revedem mai des istoria. Căci au mai fost vremuri în care atitudinile împotriva spiritului european a fost o justificare extrem de puternică pentru ura împotriva românului care gândeşte altfel. Iar astăzi pare că instituţiile sunt anume puse în opoziţie una contra alteia, iar românii sunt împărţiţi în mod voit în (două) tabere.
Motivarea deciziei CCR este disponibila AICI