Argument: În 2045, justiția din țara noastră este complet automatizată în cadrul ecosistemului AI-Justice Romania. Un magistrat de generație veche primește un grup de liceeni la Ziua Porților Deschise și le arată cum funcționează procesele algoritmice. În paralel, aplică o pedeapsă într-un caz de omor, alta decât cea sugerată de AI. El conduce tinerii în muzeul instanței, unde le explică cum era justiția în urmă cu decenii. Personajul principal este simbolul rezistenței pentru ca justiția nu să fie, ci să rămână umană.
I.
Dimineața de 25 octombrie 2045 pătrundea prin geamurile inteligente ale Palatului de Justiție din Cluj-Napoca cu o lumină calibrată algoritmic – exact 6.500 Kelvin, temperatura cromatică optimă pentru concentrare, conform standardelor ECRIS IX. Judecătorul Paul Lupan își regla brățara biometrică în liftul instanței, observând cum panoul holografic afișa parametrii săi fiziologici: puls 68, tensiune 125/80, nivel de cortizol moderat. Sistemul îi sugera să nu uite să ia o pauză de 15 minute după prânz.
El zâmbi ironic, simțind mirosul de ozon steril al aerului filtrat – atât de diferit de mirosul acela de hârtie veche și cafea amară pe care îl simțea în tinerețea lui în birou, în arhive, în secretariat sau pe holuri. În 2007, când intrase prima oară într-o sală de judecată, singura pauză era cea pentru o cafea din aparatul vechi al unei grefiere cu care se înțelegea, ce avea biroul lângă arhivă. Ține minte și acum aerul mirosind a cerneală de imprimantă și stresul cu care se mișcau colegii printre dosarele aflate nu doar pe rafturi, ci pe podea sau pe scaunele libere.
Avea șaizeci și trei de ani. Era judecător de treizeci și opt. Văzuse justiția românească trecând prin patru epoci distincte: hârtia și indigoul, apoi digitalizarea parțială și evidențele duble, după care cloud-ul public și, în cele din urmă, ecosistemul AI-Justice Romania, implementat complet în 2040. Astăzi era Ziua Porților Deschise, eveniment anual datând de nici nu mai știa când, în care instanțele își deschideau porțile virtuale și fizice pentru cetățeni. Grupul său de vizitatori sunt douăzeci de adolescenți de la Liceul Teoretic „Avram Iancu", toți născuți într-o lume în care justiția analogică era deja istorie.
Pe ecranul liftului, notificarea roșie pulsa insistent: Dosarul 8472/117/2045 – Apel. Ședință 14:00. Prezență fizică obligatorie. Lupan simți un nod în stomac. Era un caz de omor, acuzata era o femeie. Algoritmul propusese o pedeapsă de douăzeci și cinci de ani de închisoare. El găsise o nuanță în circumstanțele atenuante pe care sistemul o ratase. Modificase sentința la optsprezece ani. Parchetul a formulat apel. Azi trebuia să-și apere chiar el sentința în fața unui complet umano-algoritmic Prima dată în trei ani când era pusă la îndoială o decizie de-a lui.
Îi aștepta pe elevi în holul principal, unde pereții translucizi proiectau în timp real statistici judiciare: 2.847.392 de cauze soluționate în România în ultimele douăsprezece luni, timp mediu de soluționare 1,3 luni, rata de confirmare în apel 97,4%. Sub cifrele luminoase, deviza sistemului pulsa discret: „Legea trăiește în date, dar dreptatea rămâne umană”.
Din unica sală de judecată care mai exista în instanță, dar care acum era super-modernizată, ieși un tânăr echipat cu un gen de capă scurtă pe spate, transparentă, ce amintea vag de roba de pe vremuri. Avea vârsta de maxim 35 ani și mergea verificându-și implantul neural, degetele mișcându-se prin interfețe invizibile. Era Marian Kovács, promovat ca judecător anul trecut direct din poziția de auditor algoritmic. Un tip eficient, cu zero modificări ale propunerilor sistemului într-un număr de 847 de cauze deja judecate. Statistică perfectă.
— Bună dimineața, domnule Lupan, zise Kovács fără să ridice privirea. Aveți grupa de Porți Deschise azi?
— Da. Liceeni.
— Dacă îmi dați voie o sugestie: sper că nu le țineți predici despre „sufletul justiției" și chestii din astea. Anul trecut am avut trei plângeri de la părinți că traumatizăm copiii cu existențialismul juridic.
Lupan îl studie atent.
— Dar tu ce le spui elevilor când vin, stimate coleg?
— Le arăt dashboard-ul. Statistici. Eficiență. Predictibilitate. Asta vor să audă.
— Bun. Și dacă algoritmul greșește?
Kovács ridică în sfârșit privirea, zâmbind politicos.
— Nu greșește. Sau greșește mai rar decât noi. Azi, algoritmul greșește 0,02%, acum douăzeci de ani generația dvs greșea 12,4%. Matematica e clară.
— Matematica nu judecă oameni, Marian. Oamenii sunt cei care judecă alți oameni.
Kovács se opri din verificatul interfeței și îl privi direct pe Lupan.
— Încă. Dar, haideți să fim sinceri: peste cinci ani, om fi doar noi, ăștia mai tineri și algoritmii. Dvs. veți fi la pensie. Eu voi fi, probabil, șef de secție. Ghiciți cine va câștiga în confruntarea judecătorul om-judecătorul algoritm? Și vă spun că sistemul ăsta modern va funcționa pentru că elimină exact ceea ce încercați dvs să păstrezi: subiectivitatea.
Lupan simți cum i se strânge maxilarul, dar nu răspunse. Kovács dădu din cap prietenos și plecă spre liftul pentru judecători.
În acel moment, elevii intrară în clădire în grup compact, majoritatea cu privirea lipită de telefoanele neuronale implantate în încheietura mâinii. Profesoara lor de „Etică integrată și guvernanță uman-digitală” – o femeie tânără cu badge-ul digital pe care licărea în culoarea verde fosforescent numele „prof. Orbán” – părea mai degrabă plictisită.
— Yo, ăla e? șopti un băiat cu părul vopsit în albastru neon, arătând spre Lupan.
— Da, gen judecător retro sau ceva, răspunse altul, chicotind.
Lupan auzi. Nu reacționă. Studie fețele lor pe care citi un soi de plictiseală adolescentină amestecată cu ostilitate nedisimulată. O fată din spate căsca zgomotos. Alta își verifica implantul ocular, hologramele private dansând în fața retinei ei.
Dar una – o fată din primul rând, cu ochi albaștri atenți și o expresie ciudat de matură – îl privea cu ceva ce semăna a curiozitate reală.
— Bună dimineața, spuse el simplu, fără a ridica vocea. Sunt judecător Paul Lupan. De treizeci și opt de ani lucrez în sistemul judiciar român. Jumătate din această perioadă am judecat cu dosare de hârtie. Aveți voie să râdeți la asta, știu că sună ca și cum ar fi vorba de epoca de piatră, încercă el să destindă atmosfera.
Se auziră câteva chicoteli și se simțea deja o oarecare relaxare.
— Cealaltă jumătate am judecat cu algoritmi. Azi vă voi arăta cum funcționează justiția în 2045. Dacă vă plictisiți, vă rog să adormiți în tăcere. Dacă aveți întrebări proaste, le accept. Dacă aveți întrebări inteligente, le apreciez.
Fata din primul rând ridică mâna.
— Sofia Muntean sunt, bună ziua! De ce mai avem nevoie de judecători dacă totul e automatizat?
Lupan aprecie brutalitatea întrebării.
— Pentru că algoritmii calculează, dar nu judecă. O să înțelegi diferența până la sfârșitul vizitei. Sau poate n-o să înțelegi și-o să pleci convinsă că sunt doar un dinozaur care își apără jobul. Ambele variante sunt valide. Să începem.
II.
Sală de comandă a instanței era o cameră circulară cu pereți de sticlă smart, mobilată sobru: douăzeci de scaune ergonomice dispuse în amfiteatru, un holo-display central de nouă metri pătrați și panouri laterale care afișau în flux continuu datele judiciare pe un rând cele din Cluj-Napoca, pe al doilea cele din județ, iar pe al treilea cele din întreaga țară. Lupan activa prezentarea cu o mișcare a palmei. Sistemul scoase un bip scurt de confirmare, apoi ecranul pâlpâi. Imagine era înghetață. Bip din nou.
— Ah, mormăi Lupan. Glitch. Se întâmplă de vreo trei ori pe săptămână, de când au făcut update-ul la kernelul sustemului. Din fericire, lucrările oficiale se desfășoară pe serverele critice Tier-1, cu redundanță triplă. Glitch-urile astea sunt pentru noi, utilizatorii obișnuiți.
Lovi ecranul cu dosul palmei – un gest absurd, vestigiu din vremea televizoarelor. Doi elevi au izbucnit în râs.
Imaginea reveni. Diagrama fluxului judiciar se materializă.
— Sistemul AI-Justice Romania e construit pe patru piloni: cloud privat guvernamental, motoare semantice de căutare legislativă, algoritmi de repartizare automată și interfețe conversaționale pentru cetățeni. Tot ce vedeți aici e conectat la ECRIS – European Criminal Records Information System, versiunea a noua, operațională din 2038.
Pe holo-display apăru acum o diagrama a fluxului judiciar. Lupan începu să navigheze prin etape, mișcându-și degetele prin aer ca un dirijor invizibil. Sistemul rula un film însoțit de date ce rulau pe ecran și explicații printr-o voce ce voia să pară umană.
— Prima etapă este căutarea legislației, începu vocea. Dacă aveau o problemă juridică, părinții voștri apelau motoarele de căutare. Ultimul, Google, a murit în 2029. Acum, voi aveți la dispoziție portalul AI-Lex și dialogați cu chatbot-ul semantic. El se va lămuri după ce vă pune câteva întrebări, apoi va identifica legea aplicabilă, va căuta rapid jurisprudența relevantă și va estima șansele de câștig. Acționează cu o precizie de 96,4%. Gândiți-vă că unui avocat din anii 2020 astea îi luau cam o zi-două de lucru, pe când AI-Lex o face în maxim trei minute.
Un băiat din spate, cel cu părul albastru, întrebă rapid.
— Deci avocații au dispărut?
— O parte, da, răspunde Lupan. Restul s-au hiperspecializat. Cei buni lucrează pe cauze complexe: drept constituțional, fuziuni internaționale, litigii de proprietate intelectuală. Restul fac consultanță preventivă – ajută oamenii să nu ajungă în instanță. Justiția cea mai bună e cea pe care nu o folosești. Dar știi ce-i amuzant? În 2025 lumea zicea că avocații vor dispărea. Acum câștigă mai mult ca niciodată. Doar că sunt mai puțini și mult mai buni.
Ecranul pâlpâi din nou, de data asta doar o secundă. Vocea continuă.
— A doua etapă este inițierea procedurală digitală. Pe vremuri trebuia redactată o cerere de chemare în judecată, ceea ce era dificil pentru populația care nu avea cunoștințe juridice elementare. Azi, portalul nostru furnizează un formular unde solicitantul va introduce datele sale și ale adversarului procesual. În timp real se face conexiunea cu baza SIIEASC – Sistemul Informatic Integrat al Evidenței Actelor de Stare Civilă. Se verifică automat capacitatea procesuală, domiciliul, reprezentarea legală dacă e cazul. Tot ce trebuie să faceți e să confirmați cu semnătura biometrică.
— Și dacă cineva nu știe să scrie? întrebă Sofia.
— Sistemul acceptă comandă vocală în douăzeci și trei de limbi, inclusiv dialecte regionale. Sau puteți merge fizic la ghișeul instanței – încă există doi funcționari pentru asistență. Amândoi peste șaizeci de ani. Când ies la pensie, nu mai angajăm. Ghișeul se închide, spuse Lupan.
Pentru moment se lăsă o tăcere incomodă. El realiză că ceea ce a spus suna mai cinic decât intenționa.
Lăsă să se deruleze pe ecran a treia etapă: înregistrarea cererii cu timestamp blockchain, completarea automată a formularelor procesuale pe baza template-urilor verificate de Consiliul Superior al Justiției Digitale, repartizarea prin algoritm stratificat de echitate.
— Etapa a patra e cea mai importantă, spuse Lupan, întrerupând prezentarea cu un deget pus ușor pe ecran. Repartizarea dosarului. În trecut, exista suspiciunea că dosarele se repartizau „la comandă" către magistrați docili, care ascultau de ordinul superiorilor. Algoritmul actual funcționează pe principii de echitate verificabilă. Fiecare judecător are un profil: specializare, rata de confirmare în apel, complexitatea cauzelor anterioare, încărcătură curentă, probleme de sănătate, eventuale incapacități. Algoritmul distribuie uniform, ținând cont de aceste variabile. Totul e transparent și verificabil, imposibil de manipulat.
— Dar cine verifică algoritmul? întrebă Sofia, cu o nuanță de suspiciune în voce.
— Tehnic, da: Comisia Națională de Etică în Inteligența Artificială. Se reunește semestrial, analizează rapoartele de audit, testează modele adversariale care încearcă să găsească bias-uri. Până acum, sistemul a fost certificat fără rezerve.
— Sună a propagandă, spuse Sofia plat.
Câțiva elevi se uitară șocați la ea. Lupan zâmbi.
— Ai dreptate. Sună. Dar se întâmplă să fie adevărat. Ceea ce nu înseamnă că sistemul e perfect. Doar că e mai bun decât ce aveam înainte. În 2020, România era pe locul 2 în UE la corupție judiciară, un top rușinos. Acum suntem pe 25. Nu pentru că am devenit mai virtuoși, ci pentru că am eliminat punctele de contact unde se putea da mită sau cineva putea influența soluția.
Un băiat cu ochelari îngustați, care până acum stătuse tăcut, întrebă:
— Și dacă algoritmul greșește într-un caz?
— Poate fi depusă o contestație. Dar din 2040 încoace, rata de eroare e sub 0,02%. E mai sigur decât orice sistem uman.
— Dar e mai drept? insistă băiatul.
Lupan se opri. Întrebarea era una bună.
— Definește „drept".
Băiatul deschise gura, o închise la loc, se gândi.
— Nu știu. De aia întreb.
— Corect. Și asta e problema. Algoritmul calculează „corectitudinea legală”. Dar dreptatea e altceva. E un sentiment. Nu poate fi programat. Pot să-ți dau un exemplu?
Băiatul dădu din cap.
Lupan flutură de două ori cu mâna pe deasupra ecranului, deschise cu degetele un folder digital și prin apăsare cu degetul pe ecranul tactil care a verificat amprenta a deschis un dosar real unde doar identificatorii erau blurați, pentru confidențialitate.
— Caz de furt. Femeie de patruzeci de ani, fură medicamente din farmacie. Valoare: 340 lei. Algoritmul propune: șase luni închisoare cu executare în penitenciar corecțional. Legal este corect. Jurisprudența e uniformă în aceeași direcție. Dar când citesc dosarul, văd: femeie singură, copil cu leucemie, medicamente pe care asigurarea nu le acoperă, salariu minim, disperare. Algoritmul vede: furt, valoare, precedent. Eu văd: mamă, necesitate, suferință. Am schimbat într-un avertisment însoțit de 20 de ore muncă în folosul comunității. Am procedat și eu legal, dar parcă dreptatea mea e alta decât a algoritmului.
Tăcere deplină.
— Parchetul a declarat apel? întrebă Sofia.
— Nu. Pentru că și procurorul era tot om. Cred că dacă procurorul ar fi fost un algoritm, mi-ar fi contestat soluția.
Făcu semn prin aer să continue prezentarea. Pentru etapa a cincea ecranul derulă imagini si date despre citare, care se face azi prin link-uri securizate trimise prin mesagerie electronică, notificări push în aplicația AI-Justice Mobile, email cu confirmare de primire. Apoi ajunse la etapa a șasea, iar vocea începu:
— Dialogarea cu chatbot-ul judiciar. Înainte de audiere, fiecare parte și martor primește acces la un asistent conversațional. Acesta explică motivul citării, tipurile de întrebări care se vor pune, cum să se depășească emoțiile. Pentru martori, există un modul de simulare: vă pune întrebări similare cu cele din proces, vă învață să fiți concis, relevant, coerent. În 2025, 60% din martori veneau nepregătiți și dădeau declarații confuz. Azi, cifra e sub 12%.
— Nu e un fel de manipulare? întrebă Sofia imediat.
— E pregătire, nu manipulare. Sistemul nu vă spune ce să răspundeți. Vă învață cum să răspundeți clar și să fiți eficienți. Diferența e esențială. Dar recunosc – linia e subțire. Foarte subțire.
Urma etapa a șaptea, stabilirea situației de fapt. Lupan deschise un alt dosar, de data asta unul cu un litigiu civil privind o promisiune de vânzare nerespectată. Holo-display-ul proiecta înregistrările audierilor, transcrierile automate, documentele scanate, metadata GPS și temporală.
— Algoritmul de analiză multimodală procesează tot: text, video, audio. Detectează contradicții, verifică coerența declarațiilor, compară cu dovezile materiale. Construiește un grafic logic al evenimentelor, apoi propune varianta cea mai probabilă a situației de fapt. Judecătorul verifică, corectează dacă e cazul, validează.
— Și dacă cineva minte bine? întrebă băiatul cu părul albastru.
— Algoritmul nu detectează intenția, doar inconsecvența. Dar e mai bun decât omul la a vedea detalii contradictorii. La începutul anilor 2000 audierea unui martor putea dura și două-trei ore și prin transcrierea manuală a declarației sale se reținea cam 70% din informații. Azi, algoritmul procesează treizeci de martori în zece minute și reține tot. Dar – și ăsta-i un „dar" mare – nu simte când cineva e sincer, însă e puțin confuz, astfel că poate consideră că minte. Omul simte. Mașina nu.
Prezentarea continuă cu etapa a opta, ce constă în identificarea legii aplicabile. Pe ecran apărură date relevante: sistemul scanează baza de date legislativă completă – 127.000 de legi și ordonanțe centrale, la care se adaugă hotărârile adoptate la nivel județean și local. De asemenea, se face un research în 34,4 milioane de decizii judecătorești anterioare din toată țara pentru a se găsi precedentele relevante. Astfel, se ajunge la un ranking de similitudine de 98,3% pentru o speță din zilele noastre.
— Etapa a noua este redactarea draft-ului de hotărâre, continuă Lupan însuși. După ce sistemul a sintetizat starea de fapt pe baza probelor depuse în dosarul electronic, a identificat soluțiile în cazuri similare din toată țara, caută opiniile doctrinare în cărțile de drept digitalizate, după care propune soluția, însoțită de cele mai relevante argumente. Formatarea e automată, conform stilului judiciar aprobat oficial. Judecătorul citește, mai editează câte ceva și aprobă. Uneori modifică soluția, dar rar. În 92% din cazuri, propunerea algoritmului e confirmată.
— Deci judecătorul doar apasă un buton, spuse cineva ironic.
Lupan se întoarse brusc, cu o duritate neașteptată în voce.
— Nu. Judecătorul decide dacă propunerea e dreaptă. Și asta înseamnă ore de lectură, de verificare, de gândire. Uneori dreptatea nu coincide cu legalitatea statistică. Ăla e momentul când intervine omul. Și dacă în 92% din cazuri sunt de acord cu algoritmul, nu e pentru că apăs butoane. E pentru că sistemul este, de fapt, foarte bun.
Tăcere jenantă.
— Scuze, mormăi elevul.
Lupan respira adânc.
— Nu, eu îmi cer scuze. Mi se judecă un apel la ora 14:00 și asta mă stresează mult.
Etapa a zecea este despre comunicarea online. Link securizat, acces cu semnătură biometrică, posibilitate de contestație imediată cu asistența AI-Lex care explică motivarea soluției pe înțelesul omului obișnuit și apoi calculează rata de succes în caz că cineva se gândește să declare apel. Totul electronic și rapid, fără a fi nevoie de intervenție umană, nici măcar de avocat.
— Întregul flux, de la depunerea acțiunii la hotărâre definitivă, durează în medie o lună în materie civilă și două luni în materie penală. Astfel de procese durau ani buni în trecut. Aveți întrebări? se adresă Lupan elevilor, acum că prezentarea digitală se finalizase.
Sofia ridică mâna.
— Câte procese mai judecați dumneavoastră personal?
Lupan ezită.
— Între zece și cincisprezece pe lună. Cazuri penale complexe: spionaj tehnologic, crimă organizată, corupție la nivel înalt, cyber-crime. Pe cei mai periculoși acuzați îi văd în sala de judecată. Restul procedurilor se desfășoară de la distanță, prin intermediul hologramelor.
— Vă e dor de procesele vechi?
— Îți voi răspunde mai târziu, zise Lupan. Acum vreau să vă arăt ceva.
III.
Coborâră la subsolul trei, unde era amenajat „Muzeul Instanței”. Liftul mirosea a dezinfectant sintetic și, când ajunseră la destinație și ușile se deschiseră, Lupan simți mirosul de mucegai vechi, de hârtie umedă, de timp depozitat în cutii așa cum era când intrase el în profesie. Poate că încăperea nu era climatizată cu algoritmi, tocmai pentru a se păstra cât mai mult starea ei originală.
Era o sală lungă, luminată de neoane care bâzâiau ușor – un sunet pe care elevii nu-l auziseră niciodată. Vitrine de sticlă conțineau obiectele trecutului judiciar. Lupan opri grupul în fața primei vitrine.
— Mașini de scris Optima, model 1994, spuse el, atingând sticla cu degetele. Când am intrat eu în justiție, dosarele așa se redactau. Puteai face cel mult trei copii odată, dacă puneai hârtie cu indigo. Dacă greșeai o literă, scriai pagina de la capăt. O hotărâre de zece pagini lua două ore pentru a fi bătută la mașină de un grefier. Nu mai vorbesc de durerile de mâini. În unele arhive judiciare încă se pot vedea file dactilografiate pe mașini Olivetti, Erika sau Consul, cu marginile calculate manual.
Se aplecă și atinse o pârghie. O parte a mecanismului se mișcă brusc și scoase un sunet strident: clack-clack-clack-ding. Elevii tresăriră.
— Ăsta e sunetul justiției din trecut, zise Lupan. Zgomotos, mecanic.
Un băiat întinse mâna spre vitrină, apoi se opri.
— Pot să...?
— Nu. Dacă atingi sticla, alarma se declanșează și vine securitatea. Și sunt niște roboți foarte iritabili.
Copiii chichoteau.
— Aici, continuă Lupan, primele computere din era 2000–2005. Procesor Intel Pentium, ecran de paisprezece inch, sistem de operare Windows 98 (Second Edition). Baza de date legislativă se accesa prin CD-ROM actualizat trimestrial. Dacă între timp apărea o lege nouă, nu o știai decât dacă citeai Monitorul Oficial, care venea tipărit, în două exemplare pentru toată instanța – iar pe atunci eram 32 de judecători la Judecătoria Cluj-Napoca, nu ajungeam toți să citim. Și oricum, fiecare exemplar venea cu întârziere la bibliotecă. Țin minte cum un coleg îmi povestea că a dat o hotărâre prin 2002-2003 pe baza unei legi care fusese abrogată cu trei săptămâni înainte. N-aveam de unde să știe. Sentința lui a fost desființată în apel. Omul s-a simțit ca un idiot.
Profesoara Orbán oftă zgomotos, verificându-și ceasul holografic.
Următoarea vitrină conținea dosare vechi, cu foi tipărite care erau puse între coperți verzi, albe sau galbene, cusute cu sfoară, ce aveau tipărite pe partea superioară nume și numere.
— Iată, acesta era un dosar, în sensul de atunci, spuse Lupan cu un oarecare regret în glas. Maxim 300 de file de hârtie, toate numerotate de mână, greutate medie cam două kilograme. Un complet de judecată din materie civilă avea în birou în anul 2005 între 50 și 70 de dosare fizice de soluționat într-o săptămână. Trebuia să le cari, să le depozitezi, să le protejezi de umezeală. Dacă ardea sau se inunda arhiva, pierdeai ani întregi de muncă. S-a întâmplat în Constanța în 2009 – incendiu cu trei mii de dosare dispărute. Oameni care așteptau procese de ani de zile au trebuit să înceapă de la zero. Nu există digitalizare, iar mai târziu când au apărut computerele judecătorilor tot le era frică să le folosească exclusiv, astfel că țineau evidență dublă, dacă vă vine a crede: puneau datele și în computer, iar paralel întocmeau și dosar fizic.
Sofia studie o copertă albastră cu inscripția: Dosar nr. 1247/117/2031. Contencios administrativ.
— De ce se legau cu sfoară?
— Ca să nu se piardă filele. Și ca semn de autenticitate. Dacă găseai un dosar cu sfoara ruptă, știai că cineva fusese prin el. Uneori dispăreau file importante sau compromițătoare. În 2021, la Oradea, s-a pierdut un dosar vizând pe fiul unui bogătaș și niște polițiști corupți. Tocmai volumul care conțineau dovezile principale. Coincidență? Nu cred.
— Dar, azi, nu se pot fura și datele digitale? întrebă băiatul cu ochelarii.
— Ba da. Dar e mai greu, că avem blockchain, backup, audit trail. În lumea fizică, sustragi un document și e dispărut. În lumea digitală, ștergi un document și rămâne urma ștergerii, ceea ce poate duce la reconstituire electronică.
Se opriră în fața unui panou holografic care reda o înregistrare din 2024: o sală de judecată aglomerată, cu o sobă de teracotă într-o parte, părțile stând pe bănci de lemn, judecătorul răsfoind un dosar ales dintr-un teanc întreg, grefierul bătând de zor la computer, deși beculețul microfoanelor era roșu, semn că ședința era înregistrată audio. Zgomot de tuse, de foșnet de haine, de pași.
— Arată ca un teatru clasic, spuse un băiat.
— Cam ai dreptate, confirmă Lupan. La acea vreme Justiția avea nevoie de ritual. Toți erau în aceeași sală, față în față, făcând afirmații și răspunzând la întrebările judecătorului sau adversarului, ascultând hotărârea pronunțată. Se crea un anumit sentiment. Încetul cu încetul s-a renunțat la anumite aspecte. Mai întâi la pronunțarea soluției, apoi la motivarea ei, apoi la prezența fizică a publicului, apoi la prezența fizică a părților. Acum, ești audiat de la distanță și primești verdictul pe ecran, la tine acasă. Cred că impactul e diferit. O fi mai rapid și mai igienic, dar pare mai puțin real. Am avut justițiabili care m-au sunat după ce au primit hotărârea online să întrebe: „Dar ăsta e verdictul final? Chiar asta e?" De parcă, dacă nu-l auzi citit într-o sală, nu e adevărat.
Sofia îl privi lung, cu o expresie ciudată.
— De ce oamenii se temeau de tehnologie, atunci?
Lupan se opri. Întrebarea era una pe care și-o pusese de mii de ori.
— Atunci ne temeam de greșeala mașinii, răspunse el încet. Azi, mașina se teme de greșeala noastră.
Elevii tăcură, procesând metafora.
— Ce înseamnă asta? întrebă Sofia.
Lupan se așeză pe marginea unei vitrine.
— În 2025, spaimele noastre erau: ce se întâmplă dacă algoritmul e biased? Ce se întâmplă dacă ia decizii discriminatorii? Dacă nu înțelege contextul uman? Azi, aceste temeri s-au dovedit mai puțin fondate decât anticipam. Algoritmii sunt verificați, auditați, corectați. Dar a apărut o teamă nouă: ce se întâmplă dacă oamenii renunță să mai judece critic? Dacă acceptă orice verdict pentru că „așa a spus sistemul"? Algoritmul se teme că tu, ca om, vei înceta să mai verifici. Că vei deveni pasiv. Că vei abdica de la responsabilitate.
— Dar asta nu se întâmplă deja? întrebă Sofia. Adică, deja toată lumea acceptă ce zice AI-ul.
— Ba da. Se întâmplă. De-aia jobul meu încă există. Ca să fiu ăla care verifică. Dar când generația mea va ieși la pensie... nu știu cine o să preia.
Iar tăcerea acea incomodă. De parcă tinerii aceștia erau vinovați de frustrările judecătorului în vârstă care părea că tot încearcă să își justifice atribuțiile. Profesoara Orbán le făcu semn că e timpul să plece, dar Sofia rămase în fața vitrinei, privind dosarele cu coperți gri.
— Puteți să mă lăsați să ating unul? întrebă ea.
Lupan se uită la ea surprins.
— De ce?
— Ca să știu cum se simte.
El ezită, apoi scoase un card de acces și deschise vitrina. O alarmă pipăi scurt, apoi se opri. Scoase un dosar – unul vechi, din 2029, legat cu sfoară decolorată – și i-l întinse Sofiei.
Ea îl luă în mâini ca pe o relicvă. Îl cântări. Îl deschise. Miros de hârtie veche, de cerneală palidă, de timp. Citi prima pagină: Acțiune în divorț. Reclamantă: Muntean Elena.
Se opri. Respirația i se acceleră.
— Muntean Elena, repetă ea încet.
— O cunoști? întrebă Lupan.
— E mama mea.
Tăcere absolută. Colegii s-au apropiat curioși să vadă cu ochii lor. Profesoara Orbán se apropie alarmată.
— Sofia, ce...?
— Mama a divorțat în 2029. Aveam un an. Nu mi-a povestit niciodată detaliile, mi-a zis doar că a fost... complicat.
Lupan îi luă dosarul din mâini blând.
— Nu ar trebui să citești. E confidențial.
— Dar e despre mama mea.
— E despre mama ta și tatăl tău. Și au dreptul la intimitate. Chiar și față de tine. Poate mai ales față de tine.
Sofia își șterse ochii rapid.
— În regulă.
Lupan răsfoi câteva file, puse dosarul înapoi și, după ce închise vitrina, a spus se adresă fetei.
— Pot să-ți spun doar atât: acel proces a durat doi ani. Nouă înfățișări la Judecătorie, timp pierdut, avocați plătiți, certuri în sala de judecată, martori veniți de la distanță. Mama ta a câștigat până la urmă dreptul ca tu să rămâi la ea. Tatăl tău nu a mai contestat. Hotărârea a rămas definitivă. Dacă același caz s-ar judeca azi, ar dura patru zile, nu ar fi nevoie de avocați și nu ar ști nimeni de proces, fiind o chestiune de familie. Poate părinții tăi ar fi suferit mai puțin în zilele noastre. Sau, reflectă el brusc, poate că, atunci, durata lungă le-a dat timp să se obișnuiască cu ideea? Nu știu.
Sofia dădu din cap, tăcută.
IV.
Revenind în sala inițială, atmosfera era acum cu totul schimbată. Elevii nu mai păreau plictisiți și îl urmau cu atenție pe judecător. Lupan îi conduse în Sala Holografică pentru Procese Demonstrative – o cameră perfect albă, cu emițători de imagine instalați în tavan și podea.
— O să asistați la un proces civil standard. Litigiu locativ. Reclamant contra pârât. Totul e virtual, dar protocolul e identic cu unul real.
Activă sistemul. Hologramele se materializară în centrul sălii. Reclamantul – un bărbat de patruzeci de ani, serios, îmbrăcat în cămașă albă – stătea pe un scaun semi-transparent. Pârâta, o femeie în jur de cincizeci de ani, apăru pe scaunul opus. Amândoi erau proiecții, dar calitatea era atât de înaltă încât părea că respiră.
— Domnule Molnár, începu vocea impersonală a algoritmului judiciar, confirmați că ați primit notificarea pentru audiere?
— Confirm, răspunse bărbatul. Hologramele aveau capacitate conversațională limitată – un sistem de răspunsuri pre-înregistrate combinat cu sinteză vocală live.
— Doamnă Tătar, confirmați?
— Confirm și eu.
Algoritmul începu interogatoriul. Întrebări clare, timp de răspuns fixat, interjecții eliminate automat de filtru. Dar după zece minute, ceva se întâmplă. Hologramă bărbatului începu să pâlpâie. Vocea lui se întrerupse.
— Domnule Molnár, vă rog să... error 404... reconectare... vă rog să...
Imagine dispăru complet. Trei secunde de tăcere. Apoi reapăru, dar fusese resetată la începutul frazei.
— Domnule Molnár, confirmați că ați primit notificarea de audiere?
Bărbatul holografic părea confuz.
— Am confirmat deja. De ce întrebați iar?
— Glitch în stream, explică Lupan calm, copiilor. Se întâmplă când bandwidth-ul e suprasolicitat. Algoritmul încearcă să reînceapă de la ultimul checkpoint valid.
— Dar asta nu afectează procesul? întrebă un tânăr imediat.
— Ba da. Uneori trebuie să amânăm ședința. Sau să continuăm numai audio. Sau, în cazuri extreme, să chemăm partea în mod fizic la instanță. Sistemul e bun, dar nu e magic.
Algoritmul reușit să stabilizeze conexiunea și continuă. În câteva minute, situația de fapt fu complet clară pentru toată lumea: contract de închiriere neîndeplinit, daune materiale, reciprocitatea pretențiilor.
— Algoritmul propune, răsună vocea sintetizată: admiterea în parte a acțiunii cu obligarea pârâtei la plata chiriei restante de 4.200 eLei. Respingerea cererii de daune morale. Cheltuieli judiciare de 350 eLei vor fi achitate de pârâtă.
Un panou lateral afișa temeiul legal: articolele relevante din Codul Juridic Unificat și trei decizii precedente cu similaritate peste 90%.
Lupan opri simularea.
— Aici e momentul când intervine judecătorul. Eu citesc motivarea, verific logica, analizez dacă nu există împrejurări speciale pe care algoritmul le-a ratat. În nouă din zece cazuri confirm soluția.
Deschise un al doilea panou – era chiar dosarul real pe care îl judecase în aceste zile. Cazul Gheorghiu. Elevii și-a amintit detaliile: omor calificat, circumstanțe atenuante parțial reținute, propunere algoritm: 25 ani, decizie Lupan: 18 ani.
— Acesta e un caz, zise el, în care am modificat propunerea. Algoritmul a văzut omor cu violență în familie, obiect contondent, violență extremă. Eu am văzut și altceva: victima era soțul agresor timp de doisprezece ani, acesta provocase în mod repetat răni acuzatei, care a și fost internată de câteva ori. Ea a avut cinci plângeri penale, retrase. Victima o teroriza pe acuzată în mod sistematic, deci. În noaptea crimei, după beție, ceartă și lovituri încasate, femeia nu a mai rezistat. A așteptat să se culce individul și.....
Toți erau cu sufletul la gură, dar judecătorul trecuse rapid de moment.
— Algoritmul calculează conform codului: omor înseamnă atâția ani. Circumstanțele atenuante duc la o scădere cu un anumit procent. Eu am citit dosarul și am văzut un om, nu un calcul. Așa că am redus mai mult pedeapsa. Nemulțumit, Parchetul a atacat soluția mea și azi, la 14:00, trebuie să-mi apăr decizia.
— Credeți că veți pierde? întrebă Sofia.
— Nu știu. Dacă completul de apel e format din doi algoritmi și un judecător, probabil da. Dacă e invers, poate am o șansă.
— Dar de unde știți dacă ați făcut bine? insistă ea.
Lupan o privi lung.
— Nu știu. Asta e problema. Nu există indicatori pentru compasiune. Nu există statistici pentru milă. Algoritmul are dreptate din perspectiva legii. Eu am dreptate din perspectiva umanității. Și nu știu care cântărește mai mult.
Băiatul cu ochelari ridică mâna.
— La ce mai e nevoie de judecători?
Lupan răspunse fără ezitare.
— Ca să decidă când algoritmul se înșală. Sau mai exact: ca să decidă când legalitatea strict aplicată devine inumană.
— Dar asta nu e arbitrariu? Fiecare judecător decide altfel? întrebă nedumerit un alt licean.
— Da, e cumva subiectiv, dar de asta avem apel, ca să se mai uite cineva la acel caz. Oricum, eu prefer arbitrariul uman decât certitudinea inumană. Prefer să greșesc din compasiune decât să fiu corect din insensibilitate.
Sofia se ridică brusc.
— Dar nu e treaba judecătorului să fie compătimitor! El trebuie să aplice legea și atât!
Lupan zâmbi trist.
— În teorie, da. În practică... nu știu. Am judecat treizeci și opt de ani. În primii zece, am aplicat legea orbește. Corect, dar mecanic, aproape că m-am simțit ca un robot. În următorii cincisprezece, am încercat să echilibrez. Să fiu drept, fără a fi și rigid. Ultimii treisprezece... am realizat că legea e imperfectă. Că e scrisă de oameni imperfecți pentru societăți imperfecte. Și că singurul lucru pe care pot să-l fac e să aplic imperfecțiunea cât mai uman posibil.
Profesoara Orbán interveni, incomodată.
— Domnule judecător, cu tot respectul, dar nu credeți că transmiteți elevilor o viziune prea... relativistă? Legea e lege.
— Legea e interpretare, doamnă, o corectă Lupan. Altfel n-am avea instanțe de apel. Altfel Curtea Constituțională Digitală nu ar declara legi ca fiind contrare drepturilor digital fundamentale. Legea e un text. Justiția e ceea ce facem cu textul.
Sofia se așeză încet, gânditoare.
V.
În sala de mese a instanței – un spațiu minimalist cu mese din lemn reciclat și ferestre spre oraș – elevii primiseră sandvișuri bio și băuturi izotonice sintetizate. Lupan se așeză la masa Sofiei, care mânca tăcută, privind pe fereastră.
— Îți place ce ai văzut? întrebă el.
— E eficient, răspunse ea fără să se uite la el. Dar e rece.
— Da.
— Mama mi-a zis că a plâns doi ani după divorț. A slăbit unsprezece kilograme. A făcut depresie. A luat medicamente. Dacă procesul dura patru zile în loc de doi ani, ar fi plâns mai puțin?
Lupan nu răspunse imediat.
— Nu știu. Poate. Durerea rapidă e mai puternică. Durerea lentă e mai... digerabilă.
— Dar asta e o decizie pe care cineva ar fi trebuit să o ia pentru ea?
— Nu. Ai dreptate. Dar în 2029 nu exista opțiunea rapidă. Azi există. E un progres. Chiar dacă nu e perfect.
Sofia se întoarse spre el, cu ochii roșii.
— Vă e dor de trecut?
Lupan privi afară. Clujul anului 2045 era un oraș stratificat: blocuri vechi din beton, clădiri de sticlă inteligentă, drone de livrare a comenzilor, copaci plantați algoritmic pe baza studiilor de urbanism verde, tren suspendat peste Calea Dorobanților. Era un oraș care funcționa mai bine ca înainte, dar arăta mai puțin omenesc.
— Nu, spuse el în cele din urmă. Nu îmi e dor de trecut. Îmi este dor de oameni. Înainte, judecata era un act social. Veneai în instanță, vedeai alte persoane în aceeași situație, vorbeai cu avocatul tău în sală, simțeai că ești parte dintr-un proces colectiv. Acum totul e individual. Tu și ecranul tău. E mai rapid, mai corect statistic. Dar e ceva singuratic. Când citesc dosarele azi, sunt doar date. În trecut, când aveam dosare fizice, găseam uneori un fir de păr între file. Sau o pată de cafea pe o declarație. Sau o amprentă de deget murdar pe o copie. Și realizam: acela nu era un dosar, ci destinul și viața cuiva. Acum... sunt pixeli.
— Justiția ar trebui să fie individualizată, nu?, întrebă Sofia. Pentru că fiecare cauză e unică.
— E o perspectivă matură. Ai dreptate. Dar există o diferență între a judeca fiecare cauză individual și a judeca fiecare om în izolare. Noi am automatizat procedura, dar am izolat oamenii. Nu știu dacă e un progres net.
—Statisticile zic că e mai bine, insistă liceeana.
— Statisticile măsoară eficiența, nu satisfacția. Un sistem poate fi perfect eficient și totuși să lase oamenii nesatisfăcuți. Pentru că eficiența nu înseamnă înțelegere. Înseamnă doar viteză.
Sofia se uită la sandvișul ei neatins.
— Credeți că o să devenim ca algoritmii? Reci? Logici?
— Nu știu, răspunse Lupan sincer. Dar sper că nu. Sper că vom rămâne capabili să simțim când logica nu e suficientă. Că vom păstra capacitatea de a spune: „Da, regulile zic X, dar umanitatea cere Y."
— Și dacă umanitatea și regulile nu pot coexista?
— Atunci trebuie să alegem. Și alegerea asta nu poate fi făcută de un algoritm. Pentru că algoritmul nu trăiește cu consecințele. Noi da.
Sofia mușcă din sandviș. Mestecă încet.
VI.
Ora 13:45. Lupan îi conduse pe elevi înapoi în holul principal. Vizita se încheiase oficial. Majoritatea fugiră spre ieșire, deja absorbiți în telefoanele neuronale. Dar Sofia rămase.
— Mulțumesc, spuse ea simplu.
— Pentru ce?
— Pentru că mi-ați arătat că sistemul e bun, dar nu e suficient. Și acum știu ce vreau să fac.
— Ce anume?
— Să devin auditor algoritmic. Să verific sistemul. Să fiu persoana care prinde erorile înainte să distrugă pe cineva.
Lupan simți ceva ce nu mai simțise de mult: speranță.
— O să fii foarte bună.
— Sau foarte enervantă pentru algoritmi.
— Ambele, probabil.
Sofia zâmbi și se îndepărtă. Lupan rămase singur în hol, unde statisticile continuau să pulseze pe pereți. 2.847.392 cauze. Media: 1,3 luni. 97,4% confirmare. Sub cifre, deviza: Legea trăiește în date, dar dreptatea rămâne umană.
Își verifică ceasul holografic. 13:50. În zece minute urma apelul. Procedura penală fusese schimbată radical în anul 2033: dacă judecătorul primei instanțe modifica propunerea făcută de algoritm și statul nu era de acord, atunci el era chemat să își justifice decizia în fața unui complet de control. „Așa ceva nu se întâmpla înainte de punerea în funcțiune a Ecosistemului, gândi Lupan. Niciodată un judecător nu era chemat la superiori să explice o sentință, ei găseau toată motivarea în cuprinsul hotărârii redactate”. Se îndreptă spre Sala 1, unde trei judecători – doi umani, unul algoritm – îl așteptau să explice de ce intervenise peste soluția propusă de sistem. Simțea cum i se uscase gura.
Își aminti cum tremura în de prima sa zi în instanță, în 2007 și încercă să își explice de ce tremura și acum. Diferența era că atunci se temea să greșească, iar acum se temea să fie prea corect.
Intră în sală. Hologramele celor doi judecători erau deja active, iar panourile algoritmului – al treilea membru al completului mixt – pulsau date. Reprezentantul Parchetului își pregătea argumentele pe ecran.
— Completul e legal constituit, anunță vocea impersonală a sistemului. Cauza 8472/117/2045, apel penal. Autoritatea justificativă: Paul Lupan. Să începem.
Lupan deschise dosarul virtual. Pe ecran, femeia condamnată – Gheorghiu Ioana – apărea în hologramă, care prelua imaginile direct din camera de detenție. Avea patruzeci și doi de ani, dar abuzurile îndurate o făceau să arate ca de șaizeci.
Pe un fotoliu din sală destinat publicului, unde de regulă nu se afla nimeni, Sofia Muntean se așeză sfioasă. Nu părăsise clădirea cu ceilalți colegi, curiozitatea era prea mare. Lupan o văzu din colțul ochiului, dar nu zise nimic.
— Domnule judecător Lupan, începu procurorul – în fapt, o hologramă cu imaginea unui tânăr, perfect, fără emoție – vă rog să justificați reducerea pedepsei de la douăzeci și cinci la optsprezece ani în cazul unui omor cu premeditare.
Lupan respiră adânc.
— Premeditarea, în accepțiunea clasică, presupune intenționalitate de lungă durată. Victima pregătește crima, o planifică. În cazul de față, inculpata a luat cuțitul în momentul în care soțul ei, după o seară de scandal, a adormit. Femeia era la capătul a doisprezece ani de violență și nu a mai suportat. Algoritmul a clasificat că minutele scurse de la momentul când victima a adormit până la comiterea crimei prin folosirea unei arme aduse dintr-o altă încăpere înseamnă premeditare. Eu calific asta drept un gest de supraviețuire.
— Legea nu face o astfel de distincție, replică procurorul.
— Ba da. Se încadrează la circumstanțe atenuante. Vedeți articolul 75, alineatul 2, litera d: „starea de constrângere psihică care nu înlătură total discernământul".
— ....Pe care algoritmul a evaluat-o și a redus pedeapsa conform baremului: minus 20%. Dumneavoastră ați redus cu 38%.
— Pentru că baremul e matematic. Sufletul uman nu e matematic, spuse Lupan cu dinții strânși, încercând totuși să nu se încrunte.
Unul din judecătorii umani interveni – o femeie în jur de cincizeci de ani, cu o privire ascuțită.
— Domnule Lupan, dacă fiecare judecător aplică standardul „suflet uman" în mod diferit, distrugem predictibilitatea sistemului. Cum justificați inconsecvența?
Lupan o privi direct.
— Nu o justific, ci mi-o asum. Prefer inconsecvența umană decât consistența inumană.
În acel moment se activă holograma judecătorului algoritmic – o prezență abstractă, fără chip, doar date plutind în aer.
— Analiza statistică: în 2.847 de cazuri similare din ultimii cinci ani, reducerea medie a pedepsei pentru circumstanțe atenuante similare a fost de 18,3%. Decizia judecătorului Lupan depășește cu 19,7% media. Probabilitatea ca această decizie să fie confirmată în apel este de 23,4%. Recomandare: desființarea sentinței și revenirea la propunerea inițială a algoritmului.
Lupan simți un tremur în corp și brusc cum i se face frig.
— Ioana Gheorghiu nu e o statistică. E o supraviețuitoare după douăsprezece ani de calvar. Vreți să mă uit la medie? Bine. Uitați-vă și la cazurile în care femeile abuzate au primit pedepse mai mici decât media. O să găsiți cincisprezece în ultimii cinci ani. Toate au fost judecate de oameni, nu de algoritmi. Pentru că oamenii au văzut contextul pe care datele nu-l pot prinde.
— Dar asta nu e arbitrar? întrebă al doilea judecător uman, un bărbat mai tânăr. Într-o fracțiune de secundă Lupan îl recunoscu: era coleg cu Kovács, aceeași generație pro-sistem.
— Ba da, răspunse Lupan. E arbitrar. Dar justiția a fost întotdeauna arbitrară. De asta avem judecători, nu doar texte de lege generale și date matematice. De asta avem apel. Pentru că fiecare om e diferit, fiecare situație e unică, și a pretinde că poți standardiza suferința umană e o minciună.
Panourile algoritmului pulsară mai rapid, semnă că intervine pentru răspuns.
— Contraargument: standardizarea reduce discriminarea. Înaintea sistemului AI-Justice, diferența de pedeapsă dintre bărbați și femei pentru aceleași infracțiuni era de 34%. Minoritățile etnice primeau cu 21% pedepse mai mari decât populația etnică majoritară. După implementare diferența a scăzut la 2,1%. Arbitrariul judecătorului înseamnă bias uman.
Lupan tăcu. Își amintea procesele din 2015, când colegii lui dădeau sentințe mai dure romilor doar pentru că erau romi. Algoritmul eliminase asta, într-adevăr. Dar eliminase și compasiunea.
— Aveți dreptate, spuse el încet. Algoritmul e mai obiectiv decât pot fi oamenii. Dar există momente când obiectivitatea asta devine cruzime. Când tratezi egal două situații care nu sunt egale. Ioana Gheorghiu nu e la fel ca un criminal care a omorât din furie sau din lăcomie. Ea a omorât ca să nu fie omorâtă. Și dacă sistemul nu poate vedea diferența, atunci sistemul e orb.
Tăcere lungă.
Judecătoarea mai în vârstă vorbi prima:
— Completul va delibera. Nouă minute.
Lupan ieși din sală. În coridor, Sofia îl aștepta.
— Nu cred că trebuia să asiști la asta, spuse el, fără severitate.
— Știu. Dar trebuia să văd.
— Și ce ai văzut?, întrebă el curios.
— Un om care se luptă cu o mașină. Și nu știu cine o să câștige.
Lupan se lăsă pe un scaun din coridor care îi scană rapid temperatura corpului, tensiunea și începu să îl maseze ușor în zona umerilor, pentru a-l detensiona.
— Eu știu: întotdeauna câștigă mașina. Poate nu azi, poate nu mâine. Dar într-o zi, nu vor mai fi deloc oameni în sală. Și atunci o femeie ca Ioana Gheorghiu o să primească douăzeci și cinci de ani, pentru simplul fapt că asta zice un calcul matematic.
Sofia se așeză lângă el.
— De ce mai luptați, atunci?
— Pentru că dacă nu lupt eu azi, cine o să lupte mâine când tu vei fi auditor? Trebuie să existe un precedent. O urmă. Ceva care să le arate generațiilor următoare că justiția nu e doar calcul. Că poate exista și milă, compasiune, înțelegere în sălile de judecată.
— Milă..., reflectă Sofia.
Cele nouă minute trecură precum nouă ore. La un moment dat ușa sălii se deschise automat și o voce impersonală a unui difuzor îi chemă înapoi.
Lupan intră. Sofia rămase în coridor, respirând rapid.
— Completul a deliberat, anunță judecătoarea. Votul: două pentru respingerea apelului, unul pentru admitere.
Lupan simți cum i se eliberează pieptul. Făcu ochii mari. Nu îi venea să creadă.
— Motivarea este următoarea, continuă judecătoarea: Algoritmul propune o medie statistică bazată pe cazuri anterioare. Însă în situații excepționale – și considerăm că violența domestică de lungă durată constituie o astfel de situație – judecătorul uman are dreptul și datoria de a evalua circumstanțe care depășesc capacitatea predictivă a sistemului. Reducerea pedepsei a fost justificată. Hotărârea primei instanțe, așa cum a fost gândită de judecătorul Lupan, rămâne definitivă.
Urmă o scurtă pauză, suficient ca Lupan să se uite în ecranul din stânga, care transmitea imagini din celulă. Inculpata Gheorghiu își dusese mâinile la față și izbucni în plâns la auzul veștii.
— Cu mențiunea, continuă judecătoarea: aceasta este ultima astfel de decizie pe care o acceptăm fără un protocol formal. Vom propune Consiliului Superior al Justiției Digitale elaborarea unui ghid privind limitele modificării sentințelor algoritmice. Judecătorul Lupan va fi monitorizat în următoarele șase luni pentru a evalua dacă există un pattern de deviere sistematică de la recomandările algoritmului.
Lupan înțelese. Câștigase bătălia. Dar războiul tocmai devenise mai greu.
— Mulțumesc, spuse el simplu.
— Ședința e închisă, declară judecătoarea și hologramele dispărură instantaneu.
Ieși din sală. Sofia îl aștepta în coridor, cu fața roșie.
— Ați câștigat?
— Da. Dar cu un preț.
— Ce preț?, întrebă curioasă liceeana.
— O să fiu supravegheat, evaluat și dacă mai modific „prea mult" o sentință mă vor retrograda la cauze simple sau mă vor pensiona forțat.
Sofia îl privi lung.
— Atunci, merită toate astea?
Lupan se gândi la Ioana Gheorghiu, la cei optsprezece ani în loc de douăzeci și cinci. La șapte ani în care va putea respira afară. La posibilitatea de liberare condiționată după doisprezece.
— Da, răspunse. Merită.
VII.
Ora 14:32. Lupan se întoarse în biroul său – o cameră mică, cu fereastră spre Teatrul Național și Catedrală și un birou gol, fără hârtii. Totul era digital. Activă ecranul și scrise un mesaj scurt în jurnalul personal de activități în instanță:
„Apelul: respins. Am câștigat. Dar m-au pus sub monitorizare. Sistemul funcționează, dar cu limite din ce în ce mai strânse"
Apoi deschise un alt dosar. Și încă unul altul. Și încă altul. În orele acelea se familiariza cu datele oferite de sistemul electronic, care făcea sinteza stării de fapt, analiza probele, evidenția vulnerabilitățile din anchetă, propunea strategia pentru desfășurarea procedurii în tribunal. Justiția modernă se înfăptuia după standarde tot mai abstracte, dar lui încă îi plăcea să îți facă notițe personale în cauzele mai complicate.
În cap, întrebarea Sofiei îi răsuna obsesiv: „De ce mai luptați?". „Pentru că cineva trebuie să facă asta”, gândi el răspunsul. Pentru că, dacă el nu rezistă astăzi, Sofia n-o să aibă un model mâine.
Se ridică și se duse la fereastră. Clujul anului 2045 strălucea în apusul algoritmic-optimizat. Era perfect, dar totuși steril.
Își aminti de o vorbă pe care o spusese unui coleg în urmă cu fix 20 de ani, când începuse prima fază de digitalizare cu ajutorul AI: „Progresul înseamnă să faci lucrurile mai bine, nu să-i faci pe oameni mai puțin necesari."
Își dorise atunci să aibă dreptate. Acum, încă nu știa dacă avusese.
Se întoarse la birou. Pe ecran, holograma afișa deviza sistemului: „Legea trăiește în date, dar dreptatea rămâne umană”.
Lupan o privi lung. Apoi, pentru prima oară în cincisprezece ani, făcu ceva ce nu făcuse niciodată: adăugă o notă personală în sistem, marcată cu semnătura sa biometrică, vizibilă pentru toți judecătorii din România:
„Deviza noastră spune că dreptatea RĂMÂNE umană. Nu că ESTE umană. „Rămâne" presupune un efort conștient. O rezistență. Stimați colegi, nu lăsați algoritmii să decidă singuri! Verificați, întrebați, simțiți. Doar așa „rămâne" ceva uman în tot calculul asta. Astăzi am câștigat un apel după ce am pronunțat o sentință în care am modificat propunerea algoritmului cu 19,7% peste medie. M-au pus sub monitorizare. Dar femeia condamnată în acest dosar va respira în libertate șapte ani în plus. Merită. – Paul Lupan, judecător, Cluj-Napoca, 25 octombrie 2045"
Apăsă „publicare". Notificarea se trimise instantaneu către toate instanțele din țară. În trei secunde, 2.847 de judecători o primiseră.
În primele trei minute, primii cinci răspunseră. Apoi încă zece. Apoi încă treizeci. Curând, căsuța sa de mesaje digitale personale era plină.
Mesaje scurte, personale, umane:
„Mulțumesc. Aveam nevoie să aud asta" spunea unul.
„Subscriu. Mă simt mai puțin singur.", zicea un altul.
„Am salvat mesajul dvs. O să-l reamintesc colegilor tineri.", a spus altcineva.
Brusc apăru și un mesaj de la Kovács:
„Domnule Lupan, cu tot respectul, mesajul dvs. e periculos. Încurajați subiectivismul. Sistemul a fost implementat ca să elimine exact asta. Nu vreau să vă raportez la CSJD, dar dacă continuați să promovați această retorică anti-sistem, voi fi nevoit. – Marian"
Lupan citi mesajul de două ori. Apoi răspunse:
„Marian, raportează-mă dacă simți că e necesar. Eu am judecat treizeci și opt de ani. Tu ai judecat trei. Când vei avea vârsta mea, o să înțelegi diferența dintre a aplica sistemul și a sluji justiția. Sau poate nu. Dar îmi asum riscul. – Colegial, Paul"
Apăsă send, apoi făcu un gest cu mână și ecranul digital deveni verzuie fluorescentă, semn că intrase de stand-by.
În birou, tăcerea era completă. Deschise sertarul biroului – singurul obiect fizic din cameră. În el, păstra câteva relicve: o pană veche Pelikan din 2007, prima sa hotărâre judecătorească tipărită, o fotografie cu completul său de judecată din 2013.
Era ora 19.42 când la fereastră se aprinsese o lumină albastră, semn că drona specială de livrare a tribunalului îi adusese ceva. Apăsă un buton și în fereastră se deschise o fantă prin care un braț metalic îi întinsese un plic cu numele său pe el.
Rămase uimit. Era o scrisoare. O scrisoare cu scris de mână, pe hârtie adevărată. O raritate. La expeditor scria: „Entitatea Reabilitantă 45821Δ”, de unde realiză că provine din sistemul penitenciar. O citi rapid:
Stimate domnule judecător Lupan,
Sunt Ioana Gheorghiu. Nu știu dacă aveți voie să citiți scrisori de la condamnați. Nu știu nici dacă o să ajungă la dumneavoastră. Dar trebuia să încerc.
Am văzut că apelul parchetului a fost respins. Am de executat optsprezece ani, nu douăzeci și cinci. Am primit șapte ani mai puțin și speranța că voi ieși mai repede cu liberare condiționată.
Chatbot-ul de asistență juridică și psihologică pe perioada detenției mi-a explicat că dvs. ați modificat sentința algoritmului. Înțeleg că ați riscat pentru mine și nu știu de ce ați făcut-o. Nu mă cunoașteți. Sunt doar un număr într-un dosar.
Dar pentru mine dvs. nu sunteți un număr. Sunteți singurul om care a văzut ce am trăit și ați înțeles fapta mea. Eram disperată.
Nu știu cum să vă mulțumesc. Nu există cuvinte.
Am văzut în fluxul de pe ecranul din celula mea că veți fi monitorizat din cauza deciziei. Îmi pare rău, dar vă rog să nu regretați. Pentru mine, înseamnă mult ceea ce ați făcut dvs. Și cine știe câți, după mine, așteaptă să fie judecați de un judecător uman.
Mulțumesc că nu m-ați tratat ca pe o statistică.
Cu recunoștință,
Ioana Gheorghiu
Entitatea Reabilitantă 45821Δ,
Centrul de Reprogramare Comportamentală Gherla
Texul era scris cu o caligrafie inegală, apăsat, pe o hârtie ieftină, albăstruie. Tipul acela de plic în care fusese introdusă scrisoarea se mai găsea numai în fostele penitenciare și în muzee, probabil.
Lupan o ținea în mâini ca pe ceva prețios. În lumea digitală a lui 2045, unde totul era eficient și steril, această scrisoare era singura dovadă că mai exista ceva uman în sistem. O puse înapoi în sertar, lângă pana Pelikan și fotografia din 2013.
Apoi plecă din instanță. La ieșire în curtea tribunalului îl aștepta autoturismul blindat al instanței, cu șofer inteligent încorporat. Făcu semn că nu are nevoie de mașină și confirmă cu semnătura biometrică pe un digital pad ieșit rapid dintr-o fantă a acesteia. A decis să mergă pe stradă, printre oameni. Mașini nu mai circulau de mult prin centrul Clujului. Cel mult trecători pe trotinete automate. Se uită la toți indivizii care mergeau grăbiți prin jurul său, ale căror fețe erau luminate de uriașele panouri digitale cu reclame de pe clădiri. Părea că cei mai mulți vorbesc singuri, în timp ce era conectați cu cine știe cine de la un alt capăt al lumii prin device-urile pe care le aveau asupra lor. Nimeni nu se uita la el. Și totuși, judecătorul Paul Lupan simți ceva pe care îl simțea tot mai rar: că mai contează. Poate nu pentru mult timp. Dar azi, în 25 octombrie 2045, el a contat.
Și scrisoarea aceea, scrisă de mână pe hârtie ieftină, dovedea că uneori – doar uneori – umanitatea încă învinge algoritmul.
Deocamdată.
SFÂRȘIT