În 1946, Europa se refăcea cu greu după cel de-al doilea Război Mondial. Nazismul avea justificări legale, iar judecătorii din acea perioadă se apărau invocând aplicarea strictă a legii. Văzând că supunerea oarbă față de lege a dus la comiterea unor crime de stat, Gustav Radbruch, profesor de drept și filosof german, fost ministru al justiției în Republica de la Weimar, a scris în acel an un eseu intitulat „Lege nedreaptă și dreptul dincolo de lege”. Aici afirmă că dacă prin aplicarea legii s-ar ajunge la o situație insuportabil de nedreaptă, atunci judecătorul trebuie să decidă împotriva acelei legi. Astfel, legea defectuoasă trebuie să cedeze în fața dreptății. Argumentul mai fusese folosit în trecut („legea nedreaptă nu este lege”), dar acum ditamai profesorul de drept îl afirma cu tărie într-o revistă de specialitate și a ajuns să fie atât de puternic încă a început să fie utilizat de instanțele germane, inclusiv Curtea Constituțională germană.
Lecția post-totalitară este clară: un judecător fără conștiință morală (care invocă în apărarea sa „legea e lege”) devine complice la nedreptate legalizată. De aceea, reabilitarea dimensiunii etice a magistraturii nu este un moft filosofic, ci o condiție de supraviețuire a statului de drept însuși.
Mă uit la situația din România. Țara în care se prescriu 10.000 de dosare fără nicio problemă, în care condamnaților și se redeschid dosarele, în care infractorii sunt puși în libertate contrar unor decizii definitive, în care un judecător care își tunde iarba singur e dat afară din magistratură, unde alt judecător care își prezintă soluția publicului e anchetat disciplinar, unde un procuror care arată incompetența șefilor săi este sancționat, unde judecătorii care vor să sesizeze organisme europene sunt anchetați sau recuzați, unde dintr-o țară model în lupta anticorupție în regiune am devenit rușinea Europei, unde femeile și copii se trafică la greu în toată Europa, unde evaziunea fiscală e mai presus de lege, unde mercenarii sunt mai celebri decât ofițerii de armată, unde condamnații notorii au rămas sau au devenit profesori universitari sau avocați și o fac pe moraliștii la tv. Și spun următoarele:
Există judecători care aplică legea și atât. Ei sunt simpli funcționari publici (fără nici dorință de a jigni pe funcționari). Ei știu legea, o aplică ca atare sau, mai rău, cu viclenie. Judecata lor nici măcar nu e procedurală, e de-a dreptul formală. Uneori au conduita unor satrapi, alteori sunt ca stanele de piatră, chipul lor nu exprimă nimic. De cele mai multe ori ei iau hotărârea înainte de a termina procesul. La sfârșit, peste filele cuprinse între cele două coperți, pun încă o hârtie numită sentință sau decizie, care cuprind narațiuni inutile, fraze nesfârșite scrise în legaleză, contorsionisme legale. Nu îi interesează părerea oamenilor, mersul țării, nici măcar cel din față pe care tocmai l-au judecat. Când termină, pleacă liniștiți acasă. Ei și-au îndeplinit rolul. Nu au remușcări de niciun fel. Cred că lumea începe și se termină cu ei, de aceea ceilalți le datorează totul, ei niciodată nimic. Paradoxal, le e frică de oameni, se ascund de societate.
Există însă și judecători autentici, care fac dreptate. Ei analizează legea, îi caută rostul, îi cercetează finalitatea. Aceștia se află în mijlocul societății și nu deasupra ei. Îi interesează opinia publică, sunt la curent cu mersul social, cu istoria lumii. Știu principiile de drept, cunosc interpretările abuzive din manualele unor profesori, evită strategiile imorale ale unor procurori sau avocați. Ei înțeleg să facă justiție și acceptă că acest lucru trebuie să se vadă. Știu că pot greși, au dileme, citesc mult în toate domeniile conexe, de la filosofie și sociologie, la psihologie și antropologie. Depun diligențe uriașe pentru rezolvarea rapidă a dosarului, pentru ocrotirea victimelor, pentru recuperarea banului public, pentru sancționarea exemplară a inculpatului. Ei au curajul de a interpreta legea pentru a face dreptate, pentru că ei înșiși se percep drept liant între lege și om (cel judecat)/oameni (societatea din jur). Acești judecători își înțeleg misiunea. Vă uitați la ei și îi recunoașteți ușor: sunt normali, fără pretenții, care trăiesc într-o societate pe care o modelează cu fiecare decizie pe care o dau și nu le este indiferent dacă omul pleacă din fața lor convins sau nu că i s-a aplicat în mod corect legea de către un ...om.
De fapt, experții spun că există vreo patru tipuri de judecători, dar de data aceasta am vorbit doar de cele mai importante categorii, în legătură cu ce se întâmplă acum, în România. Iar când vă întrebați cine ați vrea să vă judece, tare mi-e că unii dintre voi ați spune: „poate că legea aia cu pensionarea mai rapidă nu e totuși așa rea...”.
Mi-a plăcut tare mult să fiu judecător. Ceea ce se întâmplă acum pe plan politic în legătură cu justiția și legile patriei, dar mai ales în cadrul sistemului juridic cu administrarea (mă feresc să spun „înfăptuirea”) justiției e cu totul altceva decât merită țara asta.
Mă adresez foștilor mei colegi care încă „rezistă” în acest sistem: fiecare decizie pe care o luați ne influențează pe toți, dar mai presus afectează România pe care o lăsați copiilor voștri. Să nu vă fie indiferent acest lucru! Transmit respectul meu judecătorilor autentici!