293 de cărți despre bullying. Opriți-vă din scris!

Joi, 5 noiembrie, a fost Ziua internațională împotriva violenței și bullyingului în școală, inclusiv a cyberbullyingului (zi fixată în 2019 de statele membre UNESCO în prima joi a lui noiembrie). Am folosit prilejul pentru un inventar al materialelor publicate în România despre bullying și despre prevenirea violenței școlare.

Am constatat că în  România sunt publicare nu mai puțin de 293 de cărți, articole, ghiduri, broșuri, acte normative, proceduri, prezentări și instrumente educaționale, aproape toate disponibile online și gratuit, cu titluri care promit exact ce lipsește din școli: „Școli fără bullying. Mecanisme de prevenire și intervenție”, „Ghid pentru prevenirea, abordarea și monitorizarea violenței în școli”, „Tehnici de intervenție contra bullying pentru profesori”.

De câte materiale mai e nevoie ca să scadă numărul de cazuri cu umilințe și violențe petrecute în școli?

În chiar ziua dedicată luptei împotriva violenței școlare, presa relata drept incidente: la o școală dintr-o comună clujeană, un elev de 13 ani a fost rănit la braț cu un cuțit, iar poliția îi cercetează pe doi colegi ai lui, de 14 și 15 ani; la o școală din centrul municipiului Cluj-Napoca, un elev de 13 ani venise cu un baston telescopic în ghiozdan; cu două săptămâni înainte, la Bistrița, un elev de 13 ani atacase cu cuțitul o profesoară și doi colegi. Asociația VeDem Just a numărat, numai din presă, 16 cazuri de violență sau de pericol în care au fost implicați copii, în doar 39 de zile de școală scurse între 7 septembrie și 6 noiembrie, iar printre victime se află și un cadru didactic. Evident, nu e o statistică a faptelor petrecute, ci doar a celor care au ajuns la jurnaliști. Iar un indiciu despre amploarea fenomenului îl dă sondajul World Vision România anunțat chiar pe data de 5 noiembrie: dintre cei 413 elevi care au răspuns sondajului, 62% spun că au fost ținte ale bullyingului la școală în ultimul an, iar 7% că sunt ținte zilnic.

Pun alături cei doi indicatori: 293 de materiale pe de o parte și 62% dintre copii, pe de alta. Ani de zile am confundat combaterea violenței cu scrisul despre ea: publicarea unui ghid a fost tratată ca și cum ar fi însemnat aplicarea lui, iar participarea la o conferință anti-bullying s-a încheiat cu o diplomă în plus în portofoliul profesional al profesorilor. Teoretic, fiecare școală are o comisie pentru prevenirea și eliminarea violenței, un plan de prevenire și o procedură care spune pas cu pas cine ce face. Practic, însă, nimeni nu ne poate spune câte cazuri au fost sesizate anul trecut, câte au ajuns la direcția de protecție a copilului și în câte s-au oprit agresiunile.

Să ne lămurim. În mod fals numim ceea ce se întâmplă în școli drept „bullying” – aceste termen se referă doar la violența psihologică care înseamnă umilire, batjocorire, poreclire, amenințare, excludere. Astea erau și pe vremea când eram noi elevi, dar diferența este că astăzi ele continuă după școală, pe telefon, în grupuri în care intră cu știrea părinților copii încă de la vârsta de șase-șapte ani (deși regulile platformelor le interzic accesul sub 13 ani). Dar în școli s-a trecut la „the next level”: copiii fumează chiar în curtea școlii sub geamul cancelariei, se droghează în băi, fac sex în toalete, își rezolvă problemele personale cu pumnii, se șantajează cu poze intime, fac live-uri pentru TikTok în timpul orelor, au în genți ascunse arme albe. Copiii au constatat că adulții care sunt în preajma lor – părinții, acasă și profesorii, la școală – nu îi ajută. Nici nu îi interesează, nici nu vor, iar cea mai relevantă dovadă este faptul că recent Parlament a interzis tinerilor de 16 ani să meargă la psiholog fără acordul părintelui. Dar, revin: de exemplu, toți copiii sunt convinși că au voie să lovească înapoi dacă ei sunt primii agresați, ceea ce e contrar legii; mai mult, unii părinți le și cer să procedeze astfel pentru a se impune și a nu se lăsa umiliți. Am pretenția că știu legea și simt nevoia să o spun aici: nimănui nu îi este îngăduit să își facă singur dreptate, prin urmare cine lovește după ce atacul s-a încheiat nu se mai apără, ci se răzbună, iar legea îl tratează ca pe un agresor (provocarea îi poate cel mult atenua pedeapsa).

Ajung la profesor, pentru că el este adultul pe care copilul îl vede în fiecare zi poate, într-o zi, mai mult decât își vede părintele. Mulți profesori cred că sarcina lor la școală este să predea lecții și să pună note – păi, transmiterea de informații o poate face azi, și încă mai bine ca un profesor, orice motor de căutare, ca să  nu mai vorbim de un program de inteligență artificială. Ceea ce nu poate face un algoritm este să formeze caractere, prin regulile pe care le explici, prin comportamentele pe care le încurajezi, prin abaterile pe care le oprești și prin corectitudinea sancțiunii, adică să treacă de la instrucție la educație. Este adevărat că educația nu se face numai la școală, dar dintre toți adulții care trec prin viața unui copil și apoi tânăr profesorul este singurul pregătit și certificat pentru a educa și, de ce să nu o spunem, singurul plătit de stat pentru asta. Părinții o fac intuitiv, dar profesorii o fac în temeiul unor obligații legale pe care și le-au asumat când au semnat contractul de muncă. Or, reacția la ce se întâmplă în școli e o lecție pentru toată comunitatea: când un elev e umilit în fața clasei, dacă profesorul intervine atunci clasa învață că demnitatea copilului contează; dacă însă se preface că nu vede, clasa învață că agresiunea e tolerată. Trista realitate e că profesorul care vede și tace devine complice moral la ce urmează. Iar azi trăim vremurile în care nesiguranța din școli este atât de mare încât înșiși profesorii cer statului (??) să îi protejeze.

Regulile de intervenție nu trebuie inventate, pentru că există deja, și le enumăr pe cele pe care orice profesor și orice director ar trebui să le cunoască: art. 96 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului obligă orice persoană care, prin profesia ei, lucrează direct cu un copil și are suspiciuni de abuz sau de neglijare să sesizeze serviciul public de asistență socială ori direcția generală de asistență socială și protecția copilului (DGASPC), fără să aștepte certitudinea; Hotărârea Guvernului nr. 49/2011 stabilește cum lucrează împreună asistentul social, psihologul, medicul, polițistul și juristul în cazurile de violență asupra copilului; procedura privind managementul cazurilor de violență, aprobată prin Ordinul ministrului educației nr. 6.235/2023, spune ce face școala când un elev e agresat sau agresează, când aduce o armă ori substanțe interzise, când un profesor e atacat; Legea învățământului preuniversitar nr. 198/2023, regulamentul-cadru al școlilor și Statutul elevului (aprobat prin Ordinul ministrului educației nr. 5.707/2024) fixează drepturile, interdicțiile și sancțiunile; peste toate vine Codul penal când e vorba de intervenția poliției și justiției pentru agresorii cu vârsta de peste   14 ani și, apoi, Codul civil cu privire ani la răspunderea bănească în caz de producere a unor daune materiale sau morale. Toate trebuie însă citite și aplicate. În fapt, însă, profesorii se scuză cu „nu e treaba noastră să știm legile” – și astfel, semnăturile lor de „luare la cunoștință” sunt formale, la fel și ale părinților sau elevilor când li se prezintă, în două vorbe, conținutul unor reguli; și mai spun profesorii ceva: „lucrăm cu materialul clientului: dacă părinții nu îi educă, noi nu mai avem ce face” – ceea ce înseamnă că profesorul abdică de la cel mai important rol social pe care îl are, limitându-se doar la a transmite informații dintr-o anumită materie către elevi, iar mentalitatea asta greșită îi va face pe profesori înlocuibili în programe de inteligență artificială în cel mult un deceniu.

Cazurile expuse mai sus au și o slăbiciune legală: în România, un copil poate fi investigat de poliție și sancționat de un judecător doar începând cu vârsta de 14 ani, deși prin hotărârea Guvernului nr. 1183 din 2008 care a aprobat tezele prealabile ale noului Cod penal – ce urma să intre în vigoare în 2014 – s-a propus scăderea acesteia. Până la această vârstă, instituția statului care intervine este DGASPC, ce trebuie să evalueze minorii implicați, să propună măsuri de protecție specială pentru minorul agresor (care sunt doar două: lăsarea la părinți sub supraveghere și plasament) și să ofere sprijin psihologic victimelor lui. Numai că DGASCP au prea puțini oameni și, așa cum am văzut în cazul copilului criminal de la Timișoara care a omorât un alt copil la Cenei, în Timiș, nu există centre pentru copiii agresori, deși legea în acest domeniu este în vigoare din anul 2004.

Știu ce mi se va răspunde din cancelarii: profesorul nu mai are autoritate, părinții amenință cu reclamații, inspectoratul cere hârtii, consilierul școlar nu rezolvă nimic, iar elevii sunt agresivi chiar și față de profesori. Da, toate acestea sunt adevărate și trebuie spuse, iar profesorii au dreptul să fie protejați împotriva agresiunilor, fără discuție. Dar dreptul la protecție lor nu suspendă obligația lor de a-i proteja pe elevi, după cum responsabilitatea familiei nu scuză pasivitatea școlii, pentru că părintele răspunde pentru obligațiile sale, profesorul pentru ale lui, directorul pentru ale lui. Dacă fiecare tot aruncă responsabilitate pe altcineva, copilul rămâne în aceeași situație, iar cei mai teribiliști profită din plin. Înainte de a invoca lipsa autorității, trebuie să poți arăta cum ți-ai exercitat atribuțiile și aici trebuie să recunoaștem că profesorii sunt un pic din toate: și paznici, și polițiști, și terapeuți – asta spune toată legislația ce ține de dreptul școlar. Iar unde nu pot ei  supraveghea și controla, trebuie chemați cei care au competențe legale: DGASPC, poliția, DIICOT. Dacă închidem ochii și spunem „Ei, dar eu nu vreau să am probleme, nu sesizez pe nimeni” să nu ne mirăm că totul escaladează. Copiii văd când adultul din jur e slab: părintele care acceptă violența din partea celuilalt părinte, directorul care nu e ferm în instituție, profesorul care e indiferent la respectarea regulilor în școală. Educația presupune și sancțiuni (legale, proporționale, aplicate prin procedura prevăzută și fără umilirea copilului), pentru că elevul care agresează are nevoie de ajutor, dar trebuie și oprit, iar colegii lui nu pot fi obligați să suporte agresiunea până când adulții se hotărăsc cum să procedeze. Copiii trebuie să vadă că regulile se aplică și atunci când agresorul are note mari sau părinți influenți.

Ce propun, concret? La următoarea ședință despre prevenirea violenței (ah, mi-am amintit: așa ceva nu se ține în școli!), directorul să ceară situația sesizărilor: ce s-a reclamat, cine a intervenit, ce măsuri s-au luat și dacă agresiunea s-a repetat. Inspectoratul să verifice aceste răspunsuri, nu hârtiile din dosare. Poliția și DGASPC să poată arăta ce au făcut după fiecare sesizare primită de la o școală. Copilul să fie întrebat dacă se simte în siguranță după intervenția adulților. Toți profesorii ar trebui să treacă printr-un curs de legislație – sunt 12.000 de acte normative în vigoare, toate obligatorii, iar profesorii nu le cunosc nici măcar pe cele mai importante aplicabile zilnic în școala lor. În fine noi, cei care scrieți despre școală, opriți-vă din scris: umplerea raftului din bibliotecă cu cărți nu a dus la scăderea numărului cazurilor de copii agresori și agresați.

Avem 293 de materiale anti-bullying și împotriva violenței în rândul copiilor. Nu mai e nevoie de încă unul. Juridic, lucrurile sunt simple: profesorul este obligat să cunoască procedura de prevenire și cea de intervenție, apoi trebuie să o aplice. Cel care refuză trebuie să răspundă, la fel ca directorul care ascunde agresiunea ca să apere numele școlii. „Nu vrem să avem probleme” nu poate fi răspunsul unei școli la problemele care există deja acolo și afectează generații întregi.