O simpla palma data copilului este infractiune

„O simplă palmă dată copilului este infracțiune. Un părinte agresiv poate ajunge la 19 ani de închisoare”. Cristi Dănileț explică noua lege - blogul totul dspre mame

Cristi Dănileț explică ce schimbă noua lege privind protecția copiilor și de ce chiar și o palmă dată unui minor poate avea consecințe penale. Fostul judecător arată unde se termină dreptul părintelui de a-și educa copilul și unde începe răspunderea în fața legii, precum și în ce situații pedeapsa poate ajunge până la 19 ani de închisoare. În interviu, acesta vorbește și despre cum sunt investigate cazurile de abuz și ce trebuie să facă orice persoană care află că un copil este victima violenței.

Georgiana Mihalcea, redactor

Imaginile cu fetița din Constanța trasă de păr pe stradă de mama ei au devenit rapid subiect de dezbatere națională. Nu doar violența a șocat, ci și numărul mare de oameni care au sărit în apărarea femeii, invocând argumente precum „e fata ei, face ce vrea cu ea”. Pentru mulți români, ideea că părintele poate face aproape orice în numele educației este încă o convingere adânc înrădăcinată. Doar că legea nu spune același lucru. În România, orice formă de pedeapsă fizică aplicată unui copil este interzisă de mai bine de 20 de ani, iar în această vară au intrat în vigoare modificări care înăspresc pedepsele pentru infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului. Unde se termină dreptul părintelui de a-și educa copilul și unde începe răspunderea penală? Poate o palmă să ducă la un dosar penal? Într-un interviu acordat Totul Despre Mame, Cristi Danileț, fondator VeDem Just, profesor de drept penal și fost judecător, explică, pornind de la modificările legislative recente și din experiența sa din sala de judecată, unde trasează legea granița dintre disciplină și abuz și de ce părinții nu sunt proprietarii copiilor lor, ci primii responsabili pentru respectarea drepturilor acestora.

În România, aproape în fiecare zi, peste 55 de copii devin victime ale abuzului, neglijării sau exploatării. Datele oficiale ale Autorității Naționale Pentru Protecția Drepturilor Copilului arată că, numai în 2025, au fost înregistrate 20.403 astfel de cazuri, iar aproape 17.000 dintre ele s-au petrecut chiar în familie, locul în care copiii ar trebui să se simtă cel mai în siguranță. Dincolo de cifre, frecvent apar în spațiul public cazuri care șochează: copii bătuți până la spitalizare, închiși în locuințe, înfometați, umiliți sau abuzați chiar de persoanele care ar fi trebuit să îi protejeze. De multe ori, vecinii au auzit țipetele, profesorii au observat semnele, iar rudele au bănuit că se întâmplă ceva, însă intervenția a venit prea târziu sau deloc.

Totul Despre Mame.ro: Auzim des, în cazuri de violență asupra unui minor, argumentul „e copilul meu, fac ce vreau cu el”. Au sau nu părinții dreptul de a-și disciplina copiii după bunul plac?

Cristi Danileț: Vreau să fixez un cadru pentru ca cititorii să înțeleagă exact afirmațiile pe care le voi face mai jos: omul este liber, dar asta nu înseamnă să facă tot ceea ce dorește, ci numai ce îl ajută să evolueze și să fie împlinit cât timp respectă legea. Iar legea nu răpește libertatea cuiva, ci o limitează pentru a-i proteja pe alții. Cu alte cuvinte, libertatea ta se întinde până acolo unde întâlnește libertatea mea. Când faci ce vrei nu este libertate, e arbitrariu: cineva poate fura, altul poate da în cap, altul poate chiuli – asta nu e libertate.

Revin la întrebarea dvs. Da, părinții au dreptul și îndatorirea de a-și educa propriii copii – este prevăzut în Constituție. În același timp, copiii au dreptul de a fi protejați împotriva oricăror abuzuri – iar potrivit Legii nr. 272/2004 privind copiii, abuzul poate fi de cinci feluri: fizic, sexual, psihic, emoțional și economic. Care e diferența dintre abuz și violență? Păi, este violență când un copil bate un alt copil, dar este abuz când o persoană lovește un minor de pe poziții de autoritate – cum ar fi profesorul care bate elevul, părintele care bate copilul.

Mi se pare foarte grav că în România încă sunt părinți care confundă disciplinarea copilului cu bătaia sau umilirea lui, că sunt tați care își violează fetele, că sunt mame care confiscă pensia alimentară primită de la fostul soț pentru copil. E adevărat, sunt copii neascultători, dar copiii nu sunt un lucru pe care să îl pui în dulap, să îl închizi în baie, pe care să îl arunci pe jos sau la gunoi. Ei sunt o imagine a familiei, a anturajului și a societății. Un copil este needucat pentru că nici părinții, nici profesorii nu au intervenit când trebuia. Măsurile de disciplinare care nu contravin legii sunt: observația, cearta, luatul telefonului, interdicția de a ieși cu prietenii, de a pleca în tabără, limitarea banilor de buzunar.

Mulți dintre părinții de azi au crescut în vremuri în care disciplinarea cu palma ori cureaua erau la ordinea zilei și nimeni din jur nu se scandaliza.

Mama mea îmi povestea că atunci când era elevă, în anii ’60, copiii obraznici erau scoși în fața clasei și puși cu genunchii goi pe coji de nucă spartă. Și eu fac parte din generația crescută cu bătaia pe timpul lui Ceaușescu. Când spărgeai o lustră și mama te amenința că vine tata și scoate cureaua, ți se strângea stomacul și puneai sare pe prag că poate se întâmpla o minune. Când veneai bătut acasă și te vedeau părinții așa, o mai luai și de la ei. Când erai obraznic la școală, învățătoarea sau diriginta te plesnea cu bățul arătător peste palme sau peste buricele degetelor, ori te punea să stai la colțul clasei cu brațele ridicate, îndurând batjocura tuturor. Aceste metode care provoacă suferințe fizice, psihice (izolare, scăderea stimei de sine) sau emoționale (umilire, frică) sunt interzise în România începând cu anul 2004.

Acele vorbe cum că „bătaia e ruptă din rai”, „unde dă tata crește” sau „eu te-am făcut, eu te omor” arată doar o gândire retrogradă. Faptul că în anumite comunități etnice sau religioase bărbatul este văzut ca stăpânul femeii sau copilul ca proprietate a părinților sunt semne ale unei lipse de educație juridică. Atunci când morala sau cutuma vin în contradicție cu legea, ultima are întotdeauna prioritate, indiferent cât de „incorect” ar considera-o unii. Poate e greu de crezut, dar am întâlnit familii în care copiii nu sunt loviți, iar soții nu ridică glasul unul la altul. În schimb, având în vedere că jumătate dintre copii se plâng că sunt loviți acasă, nu mă miră deloc că a crescut violența în școli – de la bullyingul de acum câțiva ani s-a ajuns la violențe fizice sau chiar sexuale.

Am văzut cazuri de minori care s-au sinucis din cauza abuzurilor

Revenind la lege: părintele trebuie să înțeleagă că nu are „dreptul” nici măcar să-și urecheze copilul? Iar dacă îi dă copilului o palmă și cineva filmează, chiar risca dosar penal?

Riscul unui dosar penal este si dacă elevul vine la școală cu urme de palme sau de curea pe trup. Acolo, profesorul e obligat prin lege să anunțe imediat autoritățile, indiferent ce spune copilul că s-a întâmplat și nici măcar nu are importanță că există martori sau înregistrări. La fel, dacă un adult este văzut sau filmat pe stradă, în curte, ba chiar și în casa proprie că lovește un copil: când acel martor spune poliției sau dacă acea filmare ajunge pe internet, se declanșează un dosar penal.

„Copilul meu” nu înseamnă „proprietatea mea”. Un părinte își poate educa copilul cât poate el de bine, dar fără a-i face rău. Din experiența mea personală și familială pot spune că un părinte care abuzează este un fost copil care a fost abuzat. La un moment dat, el trebuie să realizeze asta, să lase deoparte trecutul fără a-și judeca propriii părinți și să meargă mai departe. Copiii de azi sunt mult mai sensibili decât noi – și am văzut destule situații de minori care au început să bea, să se drogheze sau să încerce să se sinucidă din cauza abuzurilor la care sunt supuși, de la bullying la școală până la bătăi acasă.

Codul penal incriminează orice acte prin care se provoacă suferințe fizice, atât cele violente, cum ar fi o palmă, un tras de urechi, o lovitură cu pumnul, piciorul sau un băț, cât și pe cele neviolente, cum ar fi suflatul nisipului în ochii cuiva sau introducerea în băutură a unei substanțe care provoacă iritația pielii, vomă sau diaree. Pedeapsa pentru lovire este închisoare până la 3 ani, dacă se produc răni, până la 5 ani, iar dacă se produc vătămări foarte serioase, până la 7 ani. Atunci când e vorba de o victimă minoră, străină de familie, pedeapsa crește cu o treime, iar dacă este membru al familiei, atunci totul mai crește cu un sfert.

Recent, legea a majorat pedepsele pentru infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului și vorbește despre punerea în primejdie gravă a dezvoltării fizice sau psihice, intelectuale ori morale a copilului. Ce ar trebui să înțeleagă părinții din această formulare?

Să știți că această infracțiune există încă din anul 1968 în legislația noastră, doar că pedeapsa era diferită: întâi a fost închisoare până la 5 ani, apoi a crescut la 12 ani, apoi la 15 ani. Când a intrat în vigoare noul Cod penal, în anul 2014, pedeapsa era până la 7 ani închisoare, iar acum câteva zile s-a modificat în acest sens: pedeapsa a crescut până la 10 ani închisoare, iar dacă fapta e comisă de un părinte băut sau drogat se mai adaugă o treime.

Ce vrea să spună această infracțiune? Sunt anumite acte prin care dezvoltarea unui copil este afectată chiar de cei care ar trebuie să îi poarte de grijă. Și vă dau exemple din cauzele pe care le-am soluționat eu sau colegii mei de-a lungul timpului: copil lovit în cap în mod repetat cu coada de la mătură; bătut cu cureaua peste fund și picioare; închis în beci pe întuneric câteva luni; legat cu lanțul în cușca câinelui; copil bătut de concubin, dar nedus la doctor de mama lui pentru a nu se descoperi fapta; minoră violată în mod repetat de tată și frați, cu acceptul mamei; copil ars cu țigara de tatăl alcoolic; minoră deflorată de mamă în fața camerei de filmat și apoi supusă la abuzuri sexuale pentru producerea de materiale pornografice; refuz de a i se face transfuzie de sânge când era ultima soluție de salvare; copil de 3 luni nehrănit și neîngrijit; copil „cenușăreasă” – trezită dis de dimineață pentru a da mâncare la animale, a aduce lemne și pusă să îngrijească de frații și surorile mai mici, mâncând doar resturile de la aceștia.

„O lovire, o amenințare, un șantaj pot fi dovedite cu filmări făcute pe ascuns”

Cei care comit astfel de fapte grave vor fi condamnați pentru infracțiunea de lovire sau pentru cea de rele tratamente?

Când fapta este izolată, adică lovești o dată copilul, îl doare și se sperie, dar nu îi este afectată dezvoltarea. Dar dacă fapta este foarte gravă (de exemplu, îl închizi în beci pentru o zi) sau repetată (bătăi zilnice cu nuiaua), atunci copilul este în pericol, iar autorul trebuie sancționat și pentru fapta inițială – lovire sau lipsire de libertate, în cazurile de mai sus – și pentru pericolul creat cu privire la dezvoltare – rele tratamente aplicate minorului. Ei, dacă se reține și această a doua infracțiune, în caz de condamnare se interzice exercitarea drepturilor părintești sau dreptul de a fi tutore pentru o perioadă de la 1 la 10 ani. Practic, autorul rămâne doar cu obligațiile de părinte, cum ar fi plata pensiei de întreținere cât timp copilul e la o altă familie sau la stat.

Vă mai dau un exemplu de acum câțiva ani, un caz soluționat de mine la Cluj: un copil de 9 ani fusese legat cu lanțul într-o cușcă de tablă aflată pe un câmp și expus soarelui puternic, lăsat fără apă și cu puțină mâncare, în timp ce tatăl era zile întregi pe câmp cu oile. Aici am reținut: pentru legarea cu lanțul pentru o perioadă de câteva zile, lipsire de libertate; pentru rănile produse de legături, lovire; iar pentru sperietura îndurată de copil, lipsa hranei și rănile sale de durată, am reținut rele tratamente aplicate minorului.

Ce probe trebuie să existe la dosar cu privire la infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului?

O lovire, o amenințare, un șantaj pot fi dovedite cu martori, înregistrări făcute de victimă pe ascuns, capturi video făcute de străini, mesaje dintre cei implicați. Aici e vorba de un rezultat concret. Când e vorba de rele tratamente aplicate minorului, aici fie răul s-a produs, fie era pe cale să se producă. Așadar, și simplul pericol e suficient. De exemplu, în urma bătăilor, copilul a rămas surd de o ureche sau cu vreo debilitate mentală ori și-a pierdut un organ, lucrurile pot fi mai clare. Dar dacă organele legii au intervenit la timp, atunci e nevoie de părerea unui specialist care să spună cât de grav a fost pericolul de a se întâmpla ceva similar – e vorba de o comisie medico-legală alcătuită inclusiv din psihologi și psihiatri, care va examina copilul atât fizic, cât și psihic, intelectual și moral.

Desigur, se culeg și alte probe, inclusiv declarațiile victimei și ale altor membri ai familiei ori ale vecinilor. Se face și o anchetă socială de la primărie. Pe baza tuturor, procurorul, respectiv judecătorul la care ajunge dosarul, va analiza relația anterioară dintre victimă și agresor, tipul de faptă comisă, intensitatea și durata sa, caracterul repetat, vârsta și vulnerabilitatea copilului, mediul în care trăiește și consecințele deja produse sau riscul concret de producere a acestora.

Noțiunea de „dezvoltare psihică” apare acum în mod expres în textul legii. Cum poate fi demonstrată afectarea psihică a unui copil?

Noutatea adusă de legea de acum câteva zile este afectarea dezvoltării psihice – celelalte forme existau și până acum. Ar intra aici umilirea sistematică, amenințările grave, izolarea și alte comportamente care transformă mediul familial într-unul periculos, de teroare pentru copil. Afectarea psihică nu se demonstrează printr-o singură probă și nici prin aplicarea mecanică a unui test psihologic. De regulă, este necesară coroborarea mai multor categorii de informații.

Cu siguranță se cere o evaluare psihologică pentru a identifica simptome precum frica, depresia, tulburările de somn, regresul, izolarea, tulburările de atașament ori modificările comportamentale. Specialistul va stabili dacă ele au fost cauzate de faptele relatate de copil, dar nu el va stabili dacă există infracțiunea și nici dacă o persoană este vinovată. Important este că art. 197 vorbește despre punerea în primejdie gravă a dezvoltării. Prin urmare, nu este întotdeauna necesară existența unui diagnostic psihiatric definitiv pentru o afecțiune care poate fi permanentă sau doar temporară. Poate fi suficient să se dovedească un pericol grav și concret pentru dezvoltarea psihică, prin ansamblul probelor administrate.

Este și minorul audiat?

Declarația copilului este esențială, mai ales că de multe ori abuzurile au loc fără martori sau, acolo unde există, sunt ceilalți membri ai familiei. Există reguli de procedură speciale de audiere a unui copil victimă, indiferent de vârstă – este vorba de un cadru special amenajat, prezent în multe sedii ale DGASPC, ale parchetelor sau ale instanțelor. Sunt magistrați specializați, se evită audierile repetate, participă un avocat în mod obligatoriu, iar la audieri este prezent și un psiholog dacă victima are vârsta de până la 14 ani.

Uneori, se întâmplă ca minorul să mintă. Dar de cele mai multe ori organele legii își dau seama de asta. Din experiență vă spun că în fața instanței copilul traumatizat își schimbă declarația în favoarea agresorului din familie, căci de când a început ancheta de către polițiști până la audierea de către judecător a trecut un timp în care victimei i se inoculează ideea că din cauza ei tata a fost arestat, că fapta nu a fost așa de gravă, că nu mai are cine să aducă bani în familie. Legea permite magistratului să aleagă el care e declarația veridică, în funcție de toate celelalte probe.

„Cine știe că un minor a fost agresat sexual ori traficat și nu anunță riscă închisoarea”

Ce poate face omul de rând care vede sau știe că un copil este bătut de părinți?

În primul rând, trebuie să știți că orice persoană poate anunța poliția sau procurorul dacă știe de un minor bătut. Iar dacă cineva știe, află, aude sau vede că un minor a fost agresat sexual ori traficat, atunci are obligația să anunțe autoritățile, altfel el însuși sau ea însăși riscă închisoarea pentru infracțiunea de nedenunțare.

Există și o serie de persoane care au obligația să anunțe orice formă de abuz asupra copiilor, indiferent de cine a fost comisă – alt copil sau un adult. Este vorba de profesorii sau alte cadre salariate dintr-o unitate de învățământ. Astfel, DGASPC trebuie anunțată la telefon 119 pentru a lua măsuri de protecție în două situații: când victima este minoră, respectiv când agresorul are sub 14 ani – și insist aici, pentru a demonta mitul „sunt mic și nu răspund pentru faptele mele”: aceasta este instituția statului care ia măsuri în cazul delincvenților juvenili. Apoi, dacă agresorul are peste 14 ani, trebuie anunțată poliția la telefon 112, care va deschide dosar penal pentru fapte de agresiune asupra oamenilor, lucrurilor sau animalelor. Și vreau să mai demontez un mit, acela cum că „răspund părinții pentru faptele copiilor”. Nu, nicăieri în lume nu există așa ceva. Din contră, regula este că „fiecare răspunde pentru faptele lui”. Părinții doar repară stricăciunile produse de copiii lor, dacă aceștia nu au propriii bani.

Procesele durează mult. Cum e protejat un copil de adultul violent în această perioadă?

În cazurile de violență gravă, agresorul, deși e doar bănuit și nu dovedit că a comis fapta, este arestat preventiv de judecătorul de penal. În felul acesta este împiedicat să continue agresiunea, să fugă sau să ascundă probe ori să influențeze victima. Dacă nu s-a făcut arestarea, victima are dreptul să ceară un ordin de protecție de la judecătorul de civil. Acesta va interzice agresorului să locuiască în același imobil, să se apropie de victimă și poate impune să poarte o brățară care va semnaliza victimei și organelor legii dacă regulile sunt încălcate.

Noua lege introduce o pedeapsă mai mare dacă adultul e băut sau drogat atunci când agresează copilul. Ce dovezi sunt necesare pentru asta?

Într-adevăr, acum se prevede o majorare de pedeapsă cu o treime pentru cel care comite infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului în aceste două situații. Pentru a se aplica majorarea, organul de anchetă trebuie să adune probe pentru câteva aspecte:

Mai întâi trebuie dovedite toate elementele infracțiunii de bază, de care am vorbit mai sus: conduita părintelui sau a persoanei care avea copilul în grijă și punerea în primejdie gravă a dezvoltării minorului. Abia după aceea se analizează forma agravată.

Al doilea aspect: că autorul era băut sau drogat. Asta se demonstrează cu analize ale sângelui, respectiv ale urinei, dar și cu imagini foto sau video când duce sticla la gură, fumează cannabis, trage pe nas cristale sau cocaină ori își injectează heroină.

Al treilea: că autorul se afla sub influența acestor substanțe. Asta se demonstrează prin constatările personale ale polițiștilor chemați la fața locului sau cu martori care atestă că persoana este incoerentă, nu se ține bine pe picioare, are ochii bulbucați, e plină de salivă sau vomă, este extrem de agresivă. Evident, pe lângă faptele de lovire și de rele tratamente aplicate minorului, se va reține și comiterea infracțiunii de deținere a drogurilor pentru consumul propriu. Iar dacă a forțat minorul să consume și el, i se va reține și infracțiunea de trafic de droguri.

Al patrulea: că, în momentul săvârșirii faptelor, autorul se afla în această stare. Deci nu este suficient să se demonstreze că persoana consumase alcool într-o altă zi sau că era consumator obișnuit.

Este de reținut că scuza „eram băut, nu știam ce fac” nu există. Din contră, dacă ai recunoscut, vei fi condamnat, însă, pentru că ai ajutat organele legii să soluționeze mai bine și mai repede cauza, vei primi o reducere de o treime a pedepsei.

Care este pedeapsa maximă pentru un părinte care e violent cu copilul?

Dacă vorbim doar de relele tratamente, legea prevede că maximul este 10 ani, iar dacă autorul e băut se adaugă o treime, ajungându-se la 13 ani și 4 luni. Dar dacă e vorba de un părinte care își lovește în cap copilul de mai multe ori și îl traumatizează psihic sau acesta rămâne fără auz, atunci trebuie să reținem și infracțiunea de lovire, care urcă până la 11 ani și 4 luni în cazul unui părinte care își bate în mod repetat copilul aflat în îngrijire, ori chiar infracțiunea de vătămare corporală, care urcă până la 14 ani și 8 luni dacă părintele își bate în mod repetat copilul încât acesta își pierde un simț sau un organ. Urmează să fie aleasă pedeapsa cea mai mare, la care se adaugă o treime din cealaltă.

Sunt niște calcule pe care noi le facem, dar vă dau rezultatul final: dacă părintele își bate în mod repetat copilul și acesta rămâne cu o infirmitate sau dizabilitate, fie că e temporară, fie că e definitivă, pedeapsa finală pentru fapta de lovire și pentru fapta de rele tratamente aplicate minorului ajunge la 19 ani și o lună. Gândiți-vă că pedeapsa pentru omorârea unui străin de familie este închisoarea de la 10 până la 20 de ani.

Profesorii se fac că nu văd, directorii ascund violența, părinții se cred stăpâni, vecinii nu se bagă

În 2023, au existat aproximativ 1.690 de dosare privind rele tratamente aplicate minorului, însă numai 16 au fost trimise în judecată prin rechizitoriu. Cum se explică această diferență atât de mare? Este legea greu de aplicat sau este greu de probat o asemenea infracțiune?

Cristi Danileț: Dacă din 1.690 de cauze au fost 16 rechizitorii, trebuie să vedem soluția în celelalte. Poate sunt în lucru, iar rechizitoriile vor fi emise pentru cei împotriva cărora există probe, dar mai durează. Există totuși dificultăți reale de probă. Faptele se petrec de regulă în familie, fără martori independenți. Copilul depinde material și afectiv de autor, poate fi amenințat, se poate teme că va fi separat de familie sau poate considera comportamentul abuziv drept unul normal. Sesizarea intervine uneori târziu, când urmele fizice au dispărut.

În plus, pentru art. 197 nu este suficientă demonstrarea unei conduite reprobabile. Trebuie dovedită punerea în primejdie gravă a dezvoltării copilului. Dacă nu se poate, atunci rămân alte fapte comise în familie, care nu se regăsesc în statistica de mai sus: lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală, amenințarea, lipsirea de libertate.

Ce este important: prevenția este esențială. Părinții trebuie să știe lucruri elementare despre limitele interacțiunii lor cu copiii proprii, profesorii să aplice ordinul ministerial cu privire la managementul faptelor de violență petrecute în școli, societatea trebuie să fie vigilentă, iar vecinii să reacționeze la primele forme de abuz. Dacă așteptăm doar ca justiția să sancționeze agresorul, trebuie să realizăm că noi ne ocupăm de infractori, nu de victime. Traumele victimei rămân uneori pe viață, deși infractorul a fost condamnat și stă mulți ani în penitenciar.

De aceea cred că educația juridică care cuprinde inclusiv lecții anti-abuz este esențială. Din păcate, nu am întâlnit decât o sută și ceva de școli care au acceptat acest opțional în curriculumul elevilor. În rest, acționăm cu ipocrizie: profesorii se fac că nu văd, directorii ascund violența, părinții se cred stăpâni, vecinii nu se bagă, poliția nu are personal suficient, DGASPC este depășit de atribuții, procesele în tribunal durează prea mult. Dacă nu conlucrăm, vom avea o comunitate în care, încet-încet, toți vom fi în pericol. Nu uitați că cei care sunt azi abuzatori au fost abuzați la rândul lor. Gândiți-vă că jumătate din copii se plâng că sunt bătuți acasă, că o treime din ei se plâng că sunt bătuți la școală și imaginați-vă societatea viitorului.