]Angela Tocilă : Domnule Cristi Danileț, cum credeți că va putea justitia sa redea încrederea cetăţenilor în actul de justiţie în sine, în condiţiile actuale?
Cristi Danileț: Sistemul de justiție nu este o simplă structură enumerată în Constituție cu rolul ideatic – și nescris! – de a face dreptate. E un organism dinamic, alcătuit din profesioniști (judecători, procurori, avocați, grefieri, polițiști etc) care zi de zi lucrează cu dosare. Iar aceste dosare nu înseamnă coperți între care se află hârtii, ci înseamnă destine umane care vor fi influențate în vreun fel sau altul. Noi nu lucrăm cu nume, ci cu oameni care vin la noi cu încredere, cu respect – desigur, vorbesc de cei corecți – deci cu speranța că se va face dreptate, că se va aplica legea. Sigur, tot în fața noastră ajung și cei incorecți – cei care încalcă legea, încalcă drepturile altora sau care abuzeaza de poziția lor – dar aceștia vin cu frică și mulți cu o alfel de speranță: că vor reuși să convingă magistratul pe orice cale, legală dar mai ales nelegală, să nu îi tragă la răspundere. Astea sunt realități, nu povești. Nimic nu e teorie la noi, ci doar practică zilnică – sunt decizii pe care le luăm zilnic în mii de cauze: restabilim proprietăți, obligăm la respectarea contractelor, hotărâm soarta familiilor, anulăm actele ilegale ale autorităților, reîncadrăm oameni în posturi și funcții, trimitem oamenii vinovați în închisori. Sunt decizii pe care unii din cei mai pregătiți intelectuali – profesioniștii dreptului – formați în urma a ani de studii și evaluați prin zeci de examene – le iau în peste 3 milioane de dosare în fiecare an.
A.T: In legătură cu regionalizarea… vechea administrație era bazată pe organizarea judecătorească (plase și județe, de acolo și vine numele unității teritoriale). In cazul constituirii regiunilor cum vedeți organizarea judecătorească si a parchetelor? Actualmente curțile de apel sunt pe cate 2-3 județe. ce se va intâmpla cu ele?
C.D : Urmăresc cu interes dezbaterea privind regionalizarea României. Sunt extrem de dezamăgit de ușurința cu care se aruncă în spațiul public ideea cum că o restructurare administrativă a țării ar implica în mod necesar reevaluarea arhitecturii judiciare. Aș vrea să se înțeleagă foarte bine: justiția ca putere este independentă de celelalte puteri. Acesta este un principiu universal, vechi de sute de ani, care trebuie să se reflecte pe toate palierele de organizare și funcționare a justiției, fie că vorbim de sistemul de justiție ca ansamblu instituțional, fie că e vorba de fiecare judecător sau procuror în parte. Or, dacă se acceptă că justiția este independentă, cum am putea să spunem că ea depinde de structura politică sau administrativă a țării?! Ah, că în istoria comunistă a României s-a încetățenit ideea că trebuie să avem o judecătorie într-o localitate, un tribunal într-un județ și o instanță supremă la nivel național, asta nu înseamnă că trebuie să urmăm același sistem retrograd de gândire. Să nu uităm că în 1993 s-au înființat curțile de apel ce acoperă ca circumscripție teritorială de la două până la șase județe – și asta în condițiile în care nu existau regiunile, ca structuri administrative. Ulterior, în 2004, s-a prevăzut în lege posibilitatea înființării unor sedii secundare de instanțe - iată așadar e posibil ca într-o localitate să avem mai mult de o instanță.
Prin urmare, dacă țara se reorganizează teritorial, asta nu implică automat modificarea structurii teritoriale a justiției. Dacă vrem cu adevărat să facem modificări în această direcție, trebuie ca specialiștii în organizare judiciară să fie cei care să își spună cuvântul, nu politicienii, nu analiștii. De altfel, acum un an s-a finalizat studiul de impact al intrării în vigoare a celor patru noi coduri judiciare ale României – or, acesta nu conține nicio propunere de desființare a unor curți de apel, ci doar necesitatea rearondării teritoriale ale unor localități din circumscripția unor instanțe în circumscripția altora, pentru a se echilibra volumul de dosare ce revin spre soluționare judecătorilor.
Și dacă tot vorbim de echilibrare a volumului de lucru, să știți că singura curte pe care aș desființa-o ar fi doar curtea militară de apel. Dar aceasta ține de subiectul regândirii sistemului de justiție militară, subiect ocolit în mod curios de orice guvernare, deși fiecare își propune reducerea cheltuielilor. Astfel, se cheltuie mult prea mult cu întreținerea și funcționarea celor șase instanțe militare (patru tribunale militare, un tribunal militar teritorial și o curte militară de apel) care au de soluționat un volum de dosare cu mult sub cel al ultimei instanțe din România. Aș transfera toți judecătorii militari în instanțele obișnuite, i-aș păstra în componența completelor specializate atunci când ar fi cauze penale cu militari, dar în rest aș da judecătorilor militari să soluționeze cauze cot la cot cu colegii lor. E profund nedrept pentru judecătorii civili care soluționează cam 1000 de cauze pe an să vadă că sunt judecători militari care într-un an soluționează 15 cauze și au un salariu mai mare decât primii cu aproximativ 40%.
A.T : Puterea in regiuni trebuie să urmeze exemplul și modelul puterii in stat: legislativă, executivă si judecătorească. Cum le vedeți functionând?
C.D : Încă nu îmi e clar ce se dorește: poate un fel de federalizare a României, poate se intenționează o simplificare a administrației. Eu nu mă pricep la aspectele politico-administrative pe acest subiect și cred că o mare parte din populație nu se pricepe deși dezbaterile pe acest subiect tind să fie populiste. Cetățeanului trebuie să i se explice ce avantaje îi va aduce lui regionalizarea – de exemplu, dacă azi domiciliezi într-un capăt de județ și trebuie să te duci până în localitatea care e reședință de județ pentru a obține o autorizație, după regionalizare câte județe va trebui să traversezi pentru același lucru?! Revenind: din punct de vedere juridic, unde am pretenția că mă pricep, vă spun că politicul nu poate lua decizii cu privire la justiție fără o anticipare serioasă a efectelor unor asemnea măsuri, fără studii de impact. Mai bine ar fi dacă politicul s-ar preocupa să finanțeze corespunzător justiția pe sistemul existent și să facă împreună cu noi tot ce e necesar să evităm haosul pe care îl previzionez pentru momentul în care va intra în vigoare noua legislație penală, februarie 2014.
Și, ca să închei acest subiect: îmi este imposibil să văd reducerea numărului curților de apel. Ceea ce, dacă – prin absurd – s-ar decide, ar implica mutarea judecătorilor și grefierilor, mutarea procurorilor și mărirea sediilor actualelor curți. Or, noi nu avem bani nici măcar de reparat copiatoarele de prin instanțe sau de renovat sediile care se prăbușesc în unele localități. Ca să nu mai vorbesc de justițiabilii care vor trebui să meargă la o mai mare distanță pentru a li se judeca apelurile. Nu, hotărât lucru, așa ceva nu se poate decide politic. Sau numai politic.
A.T : Ce intelegeți prin societate civilă in contextul românesc? Este aceasta aproape de cetățean și il reprezintă cu adevărat?
C.D: Democrația autentică presupune câteva lucruri esențiale: conducerea statului prin reprezentanți aleși prin vot liber, pluralism politic, stat de drept (separația puterilor, preeminența legii, egalitatea tuturor în fața ei), pluralism al ideilor, respect al drepturilor omului (dreptul la libertatea fizică, la proprietate, la justiție etc). Dar democrația este o valoare care presupune respect, coeziune, solidaritate și toleranță între cetățeni – ceea ce fundamentează așa numita „societate civilă”, adică o structură socială, mai mult sau mai puțin organizată, dar în orice caz în afara celei oficiale, guvernamentale.
Noi însă nu avem cultura democrației, cu atât mai puțin cultura statului de drept (ca respect pentru justiție și independența ei, în condițiile în care comunismul a însemnat practic încălcarea drepturilor omului) și a societății civile. Nu știm ce e „democrația”, de abia ne-am obișnuit începând cu evenimentele triste de vara trecută cu noțiunea de „stat de drept” – cum am putea ști ce e „societatea civilă”? Căci asta ar implica interes al celui condus pentru actul de conducere, responsabilitatea celui care conduce față de cel care prestează serviciul public, ar implica organizarea în formațiuni apolitice care să comunice între ele și apoi ele cu statul. Ar presupune implicare în viața comunității. Societatea civilă înseamnă mai degrabă să dai, decât să primești.
Or, comunismul ne-a învățat să așteptăm deciziile luate de sus și statul să intervină în orice aspect al vieții (și e trist cum, la 24 ani de la Revoluție, mai avem nostalgici după locurile de muncă date la toată lumea și salariile uniforme, uitându-se de închisorile comuniste pentru dizidenți, de securitate, de proprietatea colectivă sau chiar de cozile la lapte). Post-comunismul ne-a învățat să stăm la televizor hipnotizați de spectacolul mediocru din fiecare seară al părelologilor, specialiști în absolut tot, de la viața animalelor de câmp la zborurile cosmice. Iar pseudo-democrația pe care o trăim în prezent ne-a captat: navigăm pe internet, ne dăm curajoși în spatele anonimității comentând porcos la ziarele online, ori ne facem conturi pe rețelele de socializare și ne luăm la trântă cu toată lumea. Dar când e de contribuit în concret la ceva, la analizat o propunere esențială (cum e cea de revizuire a Constituției) sau să participăm la vreun marș sau protest (cum a fost în cazul Hala Matache din București) îi lăsăm pe alții – veșnicii aceiași, parcă – să acționeze: dacă acțiunea lor e de succes, profităm cu toții, dar dacă ratează, atunci doar ei sunt cei care o „încasează”. Când vom depăși faza de participat la dezbateri (a se citi „certuri”) inutile și a pierdutului aiurea a timpului și energiei, poate vom înțelege mecanismele prin care fiecare dintre noi putem să punem umărul la creșterea bunăstării sociale. Altfel vom asista pasivi la dispariția clădirilor istorice, defrișarea parcurilor și pădurilor, infestarea apei, otrăvirea alimentelor și îmbogățirea exponențială a nesătulilor. După care vom strânge din dinți când vom afla că o treime din copiii români suferă de obezitate sau ne vom da răniți pentru un timp scurt când unei rude internate în spital i se va refuza tratamentul cu citostatice care se trafică pe bani grei. Și vom accepta, și vom accepta până când chiar nu va mai conta vocea sau părerea noastră.
A.T : Are vreo putere societatea civilă din România, forță în stare să schimbe mentalități, atitudini ?
C.D : Dacă prin societate civilă înțelegem mentalul colectiv, implicarea în acțiuni pentru comunitate și structuri menite a reprezenta aceste interese, credeți-mă că sunt un partizan al ideii de societate civilă. Dar societatea civilă nu este doar un mijloc serios de prevenire a abuzurilor statului. Ci, mai mult, este un creuzet în care se plămădește responsabilitatea și viitorul. Și unde, poate, se nasc viitorii lideri. Nimeni nu se naște politician sau vedetă, manager ori lider de opinie. Lucrurile astea se întâmplă în timp, exersând. Iar exercițiul este: asumare, acțiune, implicare. Și încă un aspect ce trebuie reținut: civismul se face voluntar și în mod gratuit. Or, poate și de asta a fost mai greu până de curând să vorbim de societate civilă la noi. Până la urmă trăim într-o lume mercantilă și o țară săracă – îmi permit totuși o remarcă: e interesant cât e România de săracă și totuși cât de mult se fură în țara asta, la fel cum e interesant să aud că lumea nu are încredere în justiție și totuși unul din trei români e implicat în fiecare an în câte un dosar civil sau penal.
A.T : Ar fi necesară introducerea educaţiei civice în şcoli?
C.D : Fiica mea cea mică, care e într-a cincea, studiază un obiect numit „medierea conflictelor”. Anul trecut a făcut „educație civică”. Acolo învață câteva noțiuni utile despre societate și psihologie elementară. Generațiile care am trecut de 35 ani nu am prins așa ceva la școală.
Oricum, eu cred că avem nevoie de mai mult: să învățăm cât e de importantă Constituția, să înțelegem cum e organizat statul și care sunt structurile care ne conduc sau ne apără, să ne explice cineva drepturile civile și politice, cele sociale și economice, să ne învețe care sunt procedurile de urmat dacă un individ ne-a încălcat drepturile sau un funcționar ne-a abuzat. Astea sunt chestiuni elementare de care nu prea s-a ocupat nimeni până acum. Or, generația tânără e prima care trebuie vizată – are capacitate mare de asimilare, nu are încă prejudecăți și fiecare tânăr îi poate „inflama” pe cei de acasă.
Totuși, să nu uităm de generațiile mai în vârstă, confruntate direct cu probleme sociale și juridice. Până la urmă faptul că ne judecăm atât de mult – peste 3,3 milioane de dosare anul trecut – arată că ceva anormal se întâmplă în România: ori sunt multiple încălcări ale drepturilor omului și atunci trebuie să vedem dacă ele se datorează legilor proaste sau abuzurilor din partea funcționarilor, ori suntem un popor de procesomani și atunci trebuie găsite căi de limitare a acestui comportament. Sau, și una, și alta. În orice caz, din experiența mea de magistrat de 14 ani vă spun că cei care nu cunosc ce sunt drepturile omului fie le încalcă cu ușurință pe cele ale altora, fie au impresia că sunt încălcate încontinuu drepturile lor ostilizându-și până la urmă persoane sau chiar instituții.
A.T : Ce părere aveți despre rolul judecătorului în educația juridică din școli ?
C.D : La începutul anilor 2000 s-au derulat niște proiecte în România în cadrul cărora organizații neguvernamentale au pus judecătorii la aceeași masă cu specialiști din afara sistemului să discute despre sancțiunile comunitare; alte proiecte au avut ca scop sensibilizarea judecătorilor în materia drepturilor omului. Încetul cu încetul judecătorii s-au deschis către societate. Apoi înșiși judecătorii s-au constituit în asociații profesionale, ori chiar s-au înscris în ONG-uri cu profil divers (de la artă la domeniul anticorupției). Unii au desfășurat acțiuni de predare a unor cunoștințe minime de drept și organizare judiciară către elevi și studenți. Am fost implicat și eu în astfel de programe și încă nu am abandonat această practică: uneori sunt invitat să vorbesc tinerilor despre aceste aspecte, alteori provoc eu asociațiile neguvernamentale în această direcție – în ultimii ani am ținut conferințe sau am participat la dezbateri de acest gen în București (întâlnire cu elevii), Cluj (dezbateri cu liceenii), în Iași, Galați și Oradea (conferințe în facultăți), Timișoara (conferințe pentru oamenii simpli), iar pentru viitorul apropiat am primit deja invitații să merg la Arad, Mures, Bistrița, Craiova și Vaslui. Cred că informațiile de acest gen – despre democrație, stat de drept, justiție, civism – trebuie răspândite cât mai larg și pe toate căile posibile. Un cetățean bine informat este un cetățean puternic.
A.T : Care este viziunea dvs asupra metodele de sensibilizare si educare a populatiei in asa fel incat aceasta sa doreasca sa se implice in viata publica dar si politica?
C.D : Dacă unii încă mai critică pe Facebook, la cei mai mulți români sesizez un fel de lehamite: sunt sătuli de tot și se consideră parte dintr-un popor damnat – numai buni să așteptăm apocalipsa care se tot amână. Nu sunt de acord cu o astfel de conduită: sunt pentru a lua atitudine. Dar asta nu înseamnă a critica totul – fac o paralelă la politica din aceste zile, care pe unii îi nemulțumește profund: dacă se ceartă, „De ce se ceartă ăștia tot timpul?!”; dacă nu se ceartă, „De ce nu se ceartă, dom`le?! Au ei ceva interese”. E foarte ușor să critici și să dărâmi, dar e greu de construit ceva.
Cred că nu exagerez dacă spun că noi, românii, avem niște afecțiuni sociale de care suferim: scenarita cronică și speculația ieftină. E foarte periculos să mai trăim așa: România e suficient de bolnavă – de aceea e utopic să credem în însănătoșirea imediată, dar trebuie să începem de undeva. Așa încât dacă ne luăm ochii de la talk-show-urile de noapte și mutăm canalul pe Discovery sau altele de acest gen, poate prindem din zbor ceva idei ce pot sta la baza unor inițiative care să aducă mai târziu profit. Dacă ne dam jos de pe Internet și ne întâlnim față în față mai des, poate am începe să refacem legăturile personale pline de omenie și politețe pe care sunt sigur că mulți ni le dorim. Eu fac des asta: mă abordează oamenii pe Facebook, iar eu îi invit să ne vedem: le fac cinste cu un suc și stau de vorbă cu ei. Face foarte mult, iar unele discuții chiar s-au transformat în adevărate idei de proiecte pe care le dorim implementate în incursiuni județene tip caravană, în care magistrați, profesori și lideri de opinii, poate chiar politicieni, se vor întâlni cu oamenii simpli. Apropo de civism: căutăm în toate județele doritori de a se implica într-o astfel de inițiativă! Sunt curios câți doritori se vor anunța.
A.T : Cum vedeți viitorul României in următorii ani ?
C.D : Sincer?! Sumbru și instabil… Dacă stăm, nimic nu se va îmbunătăți de la sine. Nu doar România, ci toată lumea pare angajată într-o cădere; nu știu de ce, dar la noi e mai accelerată. Nu cred că putem opri declinul, ci doar să îl încetinim. Suntem ipocriți dacă crezând că lăsându-i pe alții să decidă pentru noi ne arătăm în felul acesta dezamăgirea sau dezgustul față de actuala stare de lucruri. De aceea îmi repugnă ideea, de exemplu, de a sta acasă în ziua votului cu justificarea că nu ai de unde să alegi – sincer, e o prostie, de fapt o fugă de a folosi cel mai important instrument pe care democrația l-a dat omului de rând, acela de a-și vota reprezentantul. Eu refuz să fiu un mort viu. Nu pot face parte dintr-o societate contemplativă de genul „pică pară mălăiață”. Cred în valorile democrației, în democrația constituțională (în care toți respectăm legea, inclusiv majoritatea, chemată de altfel să ocrotească drepturile minorității) și participativă (în care cetățeanul de rând folosește mecanisme de responsabilizare a funcționarilor, magistraților sau a aleșilor care conduc comunitățile locale ori autoritățile naționale).
A.T : Dacă doriți să transmiteți un mesaj cititorilor PoliticStand…
C.D : E bine ca sunt unii care scriu despre democrație – Doamne, cât am dus lipsă de așa ceva! E bine să citim ce scriu alții – dar sper să o facem cu discernământ, că altfel vom considera execuțiile publice care se mai practică în presă drept modalități ale libertății de exprimare (și credeți-mă că știu ce spun – greșim: prin inacțiunea noastră încurajăm de fapt comportamentul ilicit al celor care, din formatori de opinie, au devenit dezinformatori și chiar teroriști mediatici sădind frica și fundamentând șantajul organizat). Dar ar fi mult mai bine să ne implicăm: democrația se asumă, ea nu înseamnă nici pe departe comoditate. Ci asumare și atitudine pro-activă, naștere de idei și punerea a lor în practică, pentru împlinire individuală, dar și pentru progres și bunăstare socială. E adevărat, făcând ceva putem greși. Dar stând pasivi, sigur nu se schimbă lucrurile în mai bine. Pasivitatea nu a dus la schimbare, niciodată.
Libertatea înseamnă responsabilitate înainte de toate. Asta e un exercițiu pe care suntem datori să îl facem zi de zi. Și poate realizăm că o evoluție socială autentică nu poate ava loc decât cu toții, laolaltă.
A.T : Vă mulțumesc pentru acest interviu care, vă mărturisesc cu toată sinceritatea, m-a surprins într-o oarecare măsură, în sensul că nu mă așteptam să găsesc atâta implicare și dorință de schimbare, dar și sensibilitate în același timp. Sunt convinsă că și cei care nu vă cunosc încă, vor avea aceeași surpriză plăcută.
C.D : Am realizat in urmă cu mulți ani că justiția trebuie să se facă pentru cetățeni. Acum dacă și cetățenii – reuniți – in societate civilă, pot susține justiția, vor avea de partea lor cel mai puternic aliat. Se vor simți mai in siguranță. Mai ocrotiți. Sincer, eu cred in NOI. Toate bune și aștept să ne regăsim!
A întrebat pentru PoliticStand, Angela Tocilă