]Interviu apărut pe 2 oct. 2015 în EvZ, Vremea întrebărilor, cu Robert Turcescu: http://www.evz.ro/vremea-intrebarilor-cu-robert-turcescu-cristi-danilet-judecator-coruptia-este-prezenta-in-instante-si-parchete-iar-fenomenul-este-extrem-de-grav.html
La întâlnirea cu ambasadorul american Klemm, președintele ÎCCJ, Livia Stanciu, a vorbit despre "buna colaborare dintre instituţiile plasate la vârful sistemului judiciar şi continuarea luptei împotriva flagelului corupției". Judecătorii colaborează cu procurorii? Judecătorii luptă şi ei împotriva corupţiei? Sau doar judecă şi... punct?
Eu cred că e timpul să lăsăm ipocrizia deoparte: Corupţia este o problemă majoră a României, căci ea a devenit sistemică, adică a cuprins toate instituţiile şi autorităţile statului. De aceea eu cred că toate organele de aplicare a legii şi toţi oamenii de bună credinţă trebuie să lupte împotriva ei. Cu toţii nu putem fi decât de o singură parte: a legii.
Acesta este motivul pentru care susţin cele spuse de preşedintele ICCJ şi la bilanţul activităţii DNA pentru anul 2013, şi la bilanţul activităţii DNA pentru anul 2014, şi la întâlnirea cu noul ambasador al SUA în ţara noastră. Cred că putem vedea declaraţiile sale chiar într-un registru mai larg: instanţele judecătoreşti trebuie să aibă o bună colaborare nu doar cu Ministerul Public şi cu DNA, ci şi cu celelalte instituţii ale statului care au ca obiectiv susţinerea şi apărarea statului de drept, inclusiv cu Parlamentul şi Guvernul, precum şi cu mediatorii, cu societatea civilă şi cu presa. Aceasta nu înseamnă că judecătorii trebuie să plece de la idei preconcepute, adică cei trimişi în judecată de către procurori sau cei care fac obiectul unor campanii de presă, de exemplu pentru comiterea unor infracţiuni de corupţie, trebuie să fie automat condamnaţi. Ci judecătorii trebuie să îşi menţină imparţialitatea şi să pronunţe soluţia legală la sfârşitul unui proces numai după ce acuzarea şi apărarea şi-au prezentat argumentele şi dovezile.
Aş vrea să fie foarte clar: militez şi eu pentru o colaborare instituţională între organele legii şi profesiile liberale juridice, dar nu pentru o influenţare negativă a actului de justiţie. Iar această colaborare trebuie să fie extrem de transparentă, pentru a înlătura orice suspiciuni. Vă dau două exemple: acum două săptămâni CSM a aprobat ca la seminariile de pregătire a magistraţilor, începând cu anul viitor, să fie invitaţi şi reprezentanţi ai barourilor; la fel, săptămâna trecută s-a semnat Carta interprofesională între judecători, procurori şi avocaţi,care îşi propune un dialog continuu între profesioniştii dreptului pentru creşterea integrităţii şi care recunoaşte rolul distinct, dar complementar pentru înfăptuirea justiţiei, al judecătorilor, procurorilor şi avocaţilor. Dacă ne pregătim împreună, dacă colaborăm la redactarea de documente programatice sau legislative, dacă aveam protocoale încheiate la nivel lcoal sau naţional, dacă ne respectăm reciproc, înseamnă toate astea că ar fi deturnat actul de justiţie de la traiectul său legal? Nicidecum. Şi mai remarcaţi un lucru: în actualul CSM există şi judecători, şi procurori, şi avocaţi, şi un om politic. Nicio clipă nu s-a adus vreo acuză, darămite să se demonstreze că această instituţie ar influenţa soluţia în vreun caz anume.
Dar colaborarea asta nu riscă să afecteze soluţiile din dosare? Dacă preşedintele Instanţei Supreme dă un astfel de mesaj, nu înseamnă că judecătorul trebuie să ia de bun tot ce spune procurorul?
Mesajul preşedintelui ÎCCJ este unul pentru exterior şi anume unul de încredere în instituţiile juridice care înţeleg să îşi asume rolul de curăţare a societăţii de cancerul corupţiei. La fel ca şi mesajele transmise de procurorul şef al DNA, prin care avertizează funcţionarii şi demnitarii statului că au datoria de a deservi interesul public în modul cel mai corect posibil şi că vor fi traşi la răspundere în caz contrar. Acestea nu sunt mesaje pentru a influenţa în vreun fel soluţiile din cauze concrete, ci pentru a asigura cetăţenii că legea se va aplica indiferent de calitatea, sau averea, sau funcţia celui urmărit, şi pentru a reaminti colegilor că au o misiune nobilă de îndeplinit. De altfel, judecătorii au rol diferit de procurori şi în timpul fazei de judecată aceştia din urmă au un rol procesual egal cu al avocaţilor, aşa că nu există vreun risc de influenţare.
Vă pot demonstra asta şi cu date statistice. Astfel, după intrarea în vigoare a noilor coduri penale la data de 1 februarie 2014, cererile de arestare preventivă solicitate de către procurori au scăzut cu o treime, raportat la anii anteriori; iar din solicitările procurorilor de arestare sau de prelungire a arestării cel mult 40% sunt admise de către judecatori, procentul fiind chiar de 35% pentru cererile formulate de DNA şi DIICOT. Dintre cei trimişi în judecată de către procurori, trei sferturi sunt condamnaţi şi sub un sfert ajung să fie condamnaţi cu executare în regim de penitenciar. Eu cred că asta arată că judecătorii sunt independenţi în raport cu procurorii.
Săptămâna aceasta preşedintele Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, a declarat că „procurorii sunt agenți ai statului și sunt putere executivă”, deci nu ar avea de ce să fie în CSM.
Uneori văd declaraţii ale unor oameni politici sau de afaceri cum că procurorii ar fi ba avocaţi ai statului, ba agenţi ai statului.
Am mai multe argumente care contrazic această opinie. În primul rând Constituţia şi jurisprudenţa CCR. Astfel, legea fundamanentală prevede în mod clar că procurorii fac parte din Ministerul Public care reprezintă interesele generale ale societăţii. Or, societatea nu e totuna cu statul: prima noţiune se referă la toţi locuitorii din ţară, cealaltă se referă la grupul politic care la un moment dat conduce ţara. Statul nu are nevoie de procurori care să îl apere, căci Guvernul are atât consilieri juridici, cât şi Minister al Justiţiei care să îl sfătuiască ce şi cum să facă în chestiuni juridice. Nici primul ministru, nici ministrul Justiţiei şi nicio altă entitate politică nu are atribuţii în legătură cu soluţionarea sau influenţarea soluţionării dosarelor de către procurori. Numai în statele comuniste procurorii se supun puterii politice. Trebuie să se înţeleagă foarte bine că la noi procurorii sunt independenţi în soluţiile adoptate şi că doar procurorul ierarhic superior poate confirma sau infirma soluţia dar numai în cazurile prevăzute de lege, motivat şi în scris. Iar trendul internaţional este acela ca procurorii să fie cu totul în afara politicului, nicidecum în sfera sa.
De altfel, Curtea Constituţională a aratat în mod clar că procurorul nu este un reprezentant al statului, ci un organ al legii (decizia nr. 68/2005) şi că Ministerul Public este o parte componentă a autorităţii judecătoreşti, nu a puterii executive sau a administraţiei publice” (decizia nr. 1503/2010). Or, deciziile CCR sunt obligatorii pentru toată lumea.
Şi mai am un argument. În iunie 2012 Raportorul special cu privire la independenţa justiţiei al ONU a prezentat în faţa Consiliului Drepturilor Omului un raport cu privire la procurori. Concluziile sunt clare: procurorii sunt factori esențiali în înfăptuirea justiției, și, ca atare, ei trebuie să respecte și să protejeze demnitatea umană și să susţină drepturile omului, contribuind astfel la asigurarea unui proces conform cu legea și la buna funcționare a sistemului de justiție penală. Procurorii joacă, de asemenea, un rol esențial în protejarea societății de o cultură a impunității și funcționează ca gardieni ai modului de funcţionare corect a sistemul de instanţe.
Până la urmă cum se traduce ce-a spus generalul Dumbravă despre "câmpul tactic din Justiție" în care acționează SRI? Că a rămas în coadă de pește acea dezbatere!
Am analizat de două ori în Plenul CSM declaraţiile generalului SRI cu privire la justiţia aflată în câmpul tactic al serviciului special. Şi de fiecare dată am ajuns la aceleaşi concluzii: SRI nu are atribuţii în legătură cu deciziile privind soluţionarea dosarelor şi nu există nicio sesizare sau dovadă că şi-ar fi depăşit atribuţiile. SRI se preocupă în mod legal de strângerea informaţiilor cu privire la corupţia judiciară, după care le înaintează procurorilor DNA. Este ruşinos, dar e o realitate: corupţia este prezentă în instanţe şi parchete. Iar fenomenul este extrem de grav, căci am avut magistraţi de la ÎCCJ, Parchetul General, CSM, curţi şi parchete ordinare urmăriţi şi sancţionaţi pentru corupţie. Fără denunţuri din partea cetăţenilor oneşti – în unele cazuri au fost chiar magistraţi! – şi fără informaţii furnizate legal procurorilor de către Servicii, instrumentarea unor astfel de cauze ar fi fost dificilă, chiar imposibilă. Iar interesul tuturor trebuie să fie prinderea şi sancţionarea corupţilor din sistem pentru a fi îndepărtaţi rapid. Căci, spre deosebire de Guvern, odată ce un magistrat este trimis în judecată el este suspendat din funcţie; iar spre deosebire de Parlament, odată sancţionat un magistrat, el este îndepărtat din funcţie.
Ați fost printre puținii oameni care au avut la un moment dat acces la fosta arhivă SIPA. Erau "balauri" acolo? Unde sunt acum acele dosare care conțineau posibile elemente de șantaj împotriva magistraților?
Guvernul din 2005 a luat decizia de desfiinţare a acestui serviciu militarizat secret aflat în subordinea ministrului Justiţiei. După ce au fost adunate la Bucureşti şi sigilate arhivele celor 10 servicii teritoriale, ministrul Justiţiei a desemnat un judecător şi un procuror pentru a stabili ce tip de informaţii s-au adunat şi a propune ce e de făcut cu documentele. Astfel, am constatat că dosarele SIPA privind activitatea informativă erau arse din 5 în 5 ani, astfel că în prezent mai sunt dosare din perioada 1999 sau 2000 până în 2004. Din cele aproximativ 300 de note informative citite, selectiv, de mine, am constatat că cele mai multe se refereau la comandanţii de penitenciare şi funcţionarii ANP. O parte se refereau la judecători şi procurori: critici ale hotărârilor judecătoreşti, analize ale averii unora, presupuse acte de corupţie, prezentare a relaţiilor personale, inclusiv cele intime sau probleme medicale. Unele note erau trimise către parchet pentru a se face investigaţii penale; altele către cabinetul ministrului căci la acea vreme el era cel care numea şefii la parchete şi îi propunea pe şefii la instanţe; altele doar lăsate într-un dosar. Unele din ele erau informaţii verificate, altele neverificate. Unele note erau semnate, altele nesemnate. SIPA nu avea voie să strângă informaţii despre viaţa privată a magistraţilor, dar nimeni nu a răspuns pentru acest abuz vreodată. Nu am mai apucat să facem propuneri cu privire la arhivă, astfel că ea a rămas în sediul ANP, sub sigiliu. Cert este că în decursul celor trei intrări ale noastre în acea încăpere nici un document nu a ieşit şi nu a fost fotocopiat, regimul de acces fiind extrem de riguros. Ce a fost după noi, nu ştiu; am auzit doar de funcţionari din Ministerul Justiţiei intrând acolo la ordinul ministrului Chiuariu, fără a şti obiectul misiunii lor. Regret că informatorii nu au fost dezvăluiţi niciodată, că sumele primite de aceştia nu au fost dezvăluite şi că directorii SIPA nu au fost traşi la răspundere pentru ce au făcut. Mi-ați spus cândva că prin dosarele SIPA erau și rapoarte vizând avocați și jurnaliști. Ce treabă avea SIPA cu ziariștii? Ce conțineau acele fișe?
Da, în unele note apăreau referiri la avocaţi, poliţişti şi chiar jurnalişti. Care erau suspectaţi de legături neprincipiale cu magistraţii: grupuri organizate de trecere ilegală a frontierei sau de contrabandă, informaţii scurse în presă, întâlniri. Mai multe nu îmi amintesc şi, oricum, nu aş avea voie să dau elemente concrete fiind sub incidenţa legii informaţiilor clasificate, fiindcă a trebuit să obţin o autorizaţie specială pentru acces la astfel de documente, emisă în baza unui certificat ORNIIS. Sincer, ați avea încredere să vă prezentați ca simplă parte într-un proces în fața oricărui judecător din România? Sau admiteți că unii magistrați dau verdicte cel puțin bizare?
Am avut ocazia să mă judec ca parte în cauze civile. Unele le-am câştigat, altele le-am pierdut. Nu am fost mulţumit nici de verdicte, nici de motivări. Am rămas uimit de unele, recunosc. Asta nu m-a făcut însă să îmi pierd din încrederea în sistemul judiciar. Dar mai este de lucru. Competenţa profesională este un aspect care trebuie îmbunătăţit, dar din păcate CSM nu are pârghii pentru aceasta, iar asociaţiile profesionale nu au astfel de preocupări. Oamenii din Justiţie nu sunt cu mult diferiţi decât restul societăţii, de aceea trebuie motivaţi şi responsabilizaţi tot timpul tocmai pentru că au un rol uriaş în societate pe care mulţi nici nu îl realizează. Un an dacă ar merge Justiţia la modul ideal, România ar avansa poate cu vreo 10 ani. Dar nu aveam nici capacitatea asta instituţională (resursele materiale şi umane sunt pe avarie în multe locuri) şi nici voinţa unor magistraţi (mulţi sunt extrem de corecţi, alţii însă sunt total indiferenţi la misiunea lor, iar prea mulţi preocupaţi de revendicări sindicaliste). Deocamdată văd un avans considerabil al Justiţiei penale faţă de celelalte domenii ale Justiţiei. Or, 88% din cauzele noastre sunt civile, de aceea trebuie o mai mare aplecare spre nevoile zilnice ale cetăţenilor. Eu sper ca civiliştii să realizeze asta. Cunosc procese de concediere care au început în urmă cu peste un an şi încă nu sunt finalizate. Văd dosare cu ordine de protecţie sau ordine de plată care durează câteva luni. Contestaţii la executare care durează câţiva ani. Cauze care se finalizează prin mediere şi părţile nu sunt primite pentru confirmare la judecător în decurs de câteva zile, aşa cum ar trebui. Motivări care nu sunt redactate nici după 3 ani de la pronunţarea soluţiei. Pe o parte dintre judecătorii cu probleme îi vedem din când în când sancţionaţi disciplinar. Chiar miercurea aceasta a fost unul sancţionat pentru a treia oară în ultimii şapte ani. A trebuit să îl excludem.
De ce oamenii politici și oamenii cu bani au parte de procese lungi, de amânări, de căi extraordinare de atac? Ce au ei și n-are un amărât care ajunge în fața judecătorului?
Nu cred că un proces penal al unui om politic sau de afaceri durează mai mult ca al unui om, să spunem, obişnuit. Îmi amintesc de un proces finalizat din 2014 în câteva luni, cu un deputat care şi-a folosit calitatea pentru a fi menţinut în funcţie un director: omul a fost prins, a recunoscut fapta, a fost condamnat prin procedură simplificată, a stat în detenţie, iar acum e în libertate. E adevărat că procesele cu oameni politici sunt intens reflectate de mass-media. Evident, cauzele cu politicieni sunt mai complexe, mai ales dacă privesc mai multe persoane sau mai multe infracţiuni comise. Dar, ca să aduc un exemplu, aţi văzut în cauzele de viol câte dosare de acest gen stagnează pe rolul unor instanţe din diverse motive. Să ştiţi însă că judecătorul nu are voie să amâne nejustificat o cauză, iar dacă o face riscă sancţionarea disciplinară. Ce ar putea fi de făcut aici ar fi o prioritizare a cauzelor, o scurtare a termenelor de amânare pentru unele cu impact social (cum ar fi infracţiunile de violenţă sau de corupţie), dar ţine de o anumită cultură a case management-ului pe care doar unii judecători şi-o asumă.
Credeți că oamenii politici își doresc cu adevărat o Justiție independentă?
Eu cred că ne e clar tuturor că cei mai mulţi dintre oamenii politici şi-au dorit independenţa Justiţiei doar de ochii Europei. Acum, după ce ea a fost consacrată legislativ prin reforma din 2004-2005, a început recrutarea noilor magistraţi pe baz meritocratice şi s-au văzut rezultatele incredibile începând cu anul 2011, cu atât mai mult politicienii nu au motive să îşi dorească independenţa Justiţiei.
De aceea şi vedem mai multe feluri de atacuri la adresa Justiţiei: unele sunt declaraţiile publice belicoase lansate de politicieni – cel mai des, în ultima vreme, ele sunt făcute de primul ministru, de preşedintele Senatului şi de fostul preşedinte al ţării care par a se răfui cu autoritatea judecătorească, uitând că lupta trebuie dusă pentru supremaţia legii şi pentru sancţionarea infractorilor, iar nu împotriva celor care sunt garanţi ai drepturilor omului. Oricum, este de remarcat că toate instigările împotriva magistraţilor nu au reuşit să afecteze încrederea oamenilor în Justiţie care în momentul de faţă este aproape dublă decât în Guvern şi de patru ori mai mare decât în Parlament.
O altă serie de atacuri constă în tentativa de a influenţa rezultatul unor dosare sau a carierei magistraţilor prin afectarea arhitecturii şi competenţei judiciare – cum sunt propunerile de modificare legislativă şi chiar a Constituţiei cu privire la completul de 5 judecători de la ÎCCJ, la structura DNA, la componenţa CSM sau la atribuţiile ANI. Iar a treia serie de atacuri constă în atitudini şi iniţiative legislative de creare a unui regim privilegiat pentru anumite categorii de persoane – de exemplu refuzul parlamentarilor de a da acceptul pentru începerea urmăririi penale faţă de miniştri sau de luare a unor măsuri procesuale faţă de parlamentari, modificarea codului astfel încât suspecţii de corupţie să nu poată fi arestaţi, ori infracţiunea de conflicte de interese să nu se aplice primarilor și altele.
Avem un premier trimis în judecată. Pare o victorie a Justiției să fi ajuns până la acest nivel. Dar premierul rămâne în funcție!
Dar nu duce Justiţia o luptă cu premierul, Justiţia încearcă să afle ce a făcut premierul! DNA a decis deja că premierul este vinovat de încălcarea legii în fosta sa calitate de avocat. Urmează ca cel puţin o instanţă să verifice această susţinere şi să analizeze apărările inculpatului. Sigur că nu e comod pentru nimeni poziţia procesuală pe care o are premierul unei ţări într-o astfel de situaţie. Dar decizia dacă să rămână sau nu în funcţie până la sfărşitul procesului nu ţine de noi, de Justiţie. Nu e bine să amestecăm lucrurile, dacă Justiţia trebuie să fie independentă de politic şi viceversa e valabilă. Cred încă că adevărul trebuie să se afle cât mai repede şi legea să fie aplicată întocmai. Deşi poate unii şi-ar dori, Justiţia nu ţine loc nici de politică, nici de onoare.