De peste un an de zile lucrez în administraţia centrală. Şi, din prima zi, m-a uimit un lucru: verva cu care demnitarii şi înalţii funcţionari ai statului citesc presa. Indiferent că sunt din putere sau din opoziţie, că e aservită vreunui grup de interese sau nu, că e vorba de vreo fiţuică apărută peste noapte sau de un cotidian cu vechime, presa e citită cu frică, cu încântare, cu nerăbdare, cu ură sau cu satisfacţie.Puţină lume se uită la ştirile TV: informaţiile sunt date puţin timp şi privitorii nu au cum le păstra. Dar cele din presa scrisă rămân în atenţie cel puţin pentru o zi. Şi, atunci, poate apărea o problemă: cineva poate declanşa o anchetă, un ziar concurent poate pune o întrebare, sau, pur şi simplu, cei care te cunosc ajung să te privească altfel după ce citesc articolul. Oricum, presa e în stare să te urce sau să te coboare. Câţi eroi nu am văzut ridicaţi în slăvi de presă şi câte înjurături nu au luat apoi.Dar presa mai are un rol: acela de “spion oficial”, ca să spun aşa. În ziua de azi nu prea ştiu ce rol mai au corpurile de control sau diferite organisme birocratice de inspecţie, dar pot spune, fără să mă înşel, că, în domeniul dezvăluirilor de acte de corupţie, abuzuri sau incompetenţe, presa scrisă dă dovadă de mult mai mare eficienţă. Poţi afla ce măgărie s-a mai întâmplat în instituţia pe care o conduci doar deschizând un ziar. Legăturile pe care le au jurnaliştii cu anumite persoane din autorităţile şi instituţiile publice (aşa numitele surse) sunt mai puternice decât cele ale serviciilor secrete sau ale procurorilor. În ziua de azi, mulţi funcţionari sau simpli angajaţi au realizat că, datorită fie diverselor interese existente în sistemul în care lucrează, fie datorită birocraţiei excesive, neregulile din sistem au slabe şanse să fie îndreptate dacă nu se află, „în afară”, de ele. Şi, nici nu poţi condamna o astfel de atitudine. Este adevărat că există o lege privind protecţia avertizorilor de integritate, adică a persoanelor care la un moment dat sunt dispuse să dezvăluie aceste nereguli, dar mai este mult până la aplicarea ei.Între timp, omul simplu preferă să se adreseze presei. Ştie că jurnalistul îi va păstra confidenţială identitatea şi mai ştie că, dacă scandalul ajunge public, există şanse să se schimbe ceva. Modul acesta de gândire mă sperie. Datorită lui, ajungi ca în presă să nu mai citeşti ştiri, ci anchete şi interpretări subiective ale unor jurnalişti cu privire la o anumită stare de fapt.Şi, datorită puterii de penetrare a presei, scrise în special, se ajunge (in)voluntar la o manipulare a opiniei publice. Câţi dintre noi am fost conştienţi că, în cazul celebrului „Nica – furtul secolului” (individul care în 2004 a jefuit o maşină ce transporta saci de bani), când ni s-a prezentat în direct la TV reţinerea lui şi percheziţia, când şeful poliţiei şi al parchetului l-au declarat vinovat, acelei persoane i s-a încălcat un drept – cel al prezumţiei de nevinovăţie?! Puţini s-au gândit la aceasta în acele momente. Nu îndrăznesc să vorbesc despre alte mari cauze, aflate acum în cercetare şi despre care găsim în presă nu doar narări de fapte, ci adevărate verdicte de vinovăţie.
Datorită unui astfel de comportament, al fugii după senzaţional, din păcate, România va mai suferi condamnări la Strasbourg. Şi cu toţii vom ajunge să plătim din buzunarul nostru despăgubirile pe care statul le va datora acestor persoane. Dacă o persoană este vinovată sau nu, doar justiţia poate spune, şi asta numai când există o hotărâre finală. Iar presa nu face justiţie, asta trebuie să înţelegem cu toţii. Cum justiţie nu fac nici procurorii, nici serviciile secrete şi nici opinia publică.
(publicat in Ziua de Cluj, 14 mai 2006)