Fără momentul Revoluţiei, fericirea trăită acum câteva zile când am intrat în marea uniune a statelor europene nu ar fi existat. Şi au trecut 17 ani de la Revoluţie...În fiecare an ne amintim de acest moment de răscruce în istoria noastră. Şi an de an comitem aceeaşi greşeală: nostalgie, lacrimi în ochi, o lumânare eventual şi gata. A mai fost o emisiune de ştiri, am mai vazut o dată imaginele Televiziunii Române cu Timişoara în revoltă, cu dictatorul strigând la oameni, cu perechea judecată, cu nişte trasoare noaptea, apoi cruci...Dar tare aş vrea să văd dezbateri sau chiar rezultate cu privire la instanţele înfiinţate de securitate prin anii 50 care soluţionau cauze anchetate chiar de ei, despre manualele anchetatorului în care poliţiştii şi procurorii erau învăţaţi cum să smulgă declaraţii de recunoaştere de la indivizi, despre judecătorii care condamnau fără nici o remuşcare oamenii la moarte, despre oamenii muncii cu câteva luni de ore-fulger ce erau făcuţi justiţiari ai societăţii socialiste peste noapte, despre morţii din puşcăriile comuniste. Aş vrea să vorbim despre codurile comuniste de procedură şi practicile nescrise pe care ele le-au creat în sistem, despre transferul în justiţia română a inepţilor şi impotenţilor intelectuali, despre promovarea lor în funcţii de conducere şi la curtea supremă, despre formarea a zeci de generatii care i-au copiat intocmai sau care chiar i-au şi întrecut. Nu e de ajuns să vorbim de cei care au participat la Revoluţie, ci şi de aceia care au provocat-o, de aceia cu mare dragoste pentru Răsărit. Sunt pentru aducere aminte, dar nu pentru melancolie, ci pentru a readuce în faţă un sistem de valori pentru care trebuie să ne luptăm continuu. Pentru că *Revoluţia se petrece zi de zi,* în noi. Sau ar trebui să se petreacă. Nu voi înţelege nicicând de ce în acele zile istorice din decembrie ştiam cu toţii ce vrem, eram uniţi, gustam efectiv sentimentul libertăţii, iar acum suntem ca nişte lupi unii pentru alţii, cum spunea Hobbes parcă.**Comunişti**i ne-au lăsat în creiere o bombă cu ceas. Atât de mult ne-au îndoctrinat, încât acum pur şi simplu nu facem decât ce ne-au învăţat ei: cei din conducere sunt întotdeauna cei care decid, populaţia trebuie să îndure. Avem dreptul doar să criticăm în gând sau pe şoptite. Habar nu avem ce înseamnă democraţie participativă, transparenţă decizională, informaţii de interes public. Suntem ca nişte catâri care au tras o viaţă la căruţă, iar lăsaţi liberi rămân tot acolo...Valorile democraţiei ne depăşesc. Nu ne interesează, nu ne implicăm. Dacă mergem tot aşa, noua prezicere (a lui Tariceanu) cu “*încă 20 de ani până la integrare*” o pot considera întru totul potrivită. Din păcate, facem acelaşi lucru ca şi comuniştii: îi îmbolnăvim prin inacţiunea şi conformismul nostru pe cei de lângă noi. Şi, mai grav, pe copiii care ne vin din urmă. Nu avem ce-i învăţa, nu avem ce le transmite. Şi, nici nu are cine, să fim serioşi.**Marele păcat** al nostru ar fi să uităm de Revoluţie. Şi odată cu trecerea timpului sunt tot mai convins că adevărul despre acele evenimente nu-l vom află niciodată. Dar pentru generaţiile care în89 încă nu apăruseră, suntem datori să le transmitem nu imaginile, ci Ideile de atunci. E timpul ca încetul cu încetul să ridicăm capul din pământ. Să ne uităm la cei ce vin după noi şi să îi ghidăm corect. Căci ei vor veni cu acea nouă mentalitate necesară evoluţiei noastre. Căci, cu siguranţă, nu mai e timp să ne schimbăm noi mentalitatea, ci e nevoie de o nouă mentalitate. Care însă nu ne aparţine nouă, ci generaţiilor de după noi.
(publicat in Ziua de Cluj, 18 ian. 2007)