Roman in SUA (1)

usa.gif]ZIUA 1: ZIUA CEA MAI LUNGAPentru 10 zile ma aflu in Statele Unite ale Americii, in localitatea Maddison Heights, situata in imediata apropiere de ostru. Nu ma intereseaza hainele sau alt fel de chestii din astea, sa stau sa casc ochii prin magazine ore in sir. Ci ma intereseaza oamenii si institutiile, ce este specific si mai ales de ce noi, in Romania, nu suntem asa. Asa ca voi reda ceea ce vad si simt in fiecare zi. Am plecat din Cluj spre Budapesta seara. Soferul care ne-a dus cu microbuzul ne-a spus imediat dupa ce am trecut granita: *Puneti-va centurile*! Daca va prinde politia fara, aici vi se da amenda. Am zambit amar: si in Romania este lege cum ca cei din spatele masinii trebuie sa poarte centura daca este in dotare, dar...Din Budapesta am luat avionul spre Paris. A avut ceva intarziere si cum avionul spre SUA era la o mica distanta in timp, insotitorul de bord ne-a anuntat ca deja ni se rezervasera locuri la urmatorul zbor in caz ca nu il mai prindem pe cel pentru care aveam bilet. Fain! Dupa aproape 3 ore de mers am ajuns in Paris. Am alergat sa prind avionul de Detroit si am reusit. Urcand pe scarile avionului, tocmai s-a anuntat ca a cazut computerul care dirija traficul aerian peste Atlantic, asa ca vom pleca cu vreo ora intarziere Avionul era un Boeing cu vreo 300 si ceva de locuri, cate 7 sau 8 in rand. Cand in sfarsit avionul a inceput sa ruleze, am realizat facilitatile de la bord: fiecare pasager avea in fata un microecran unde am urmarit decolarea cu ajutorul unor camere instalate afara. La acelasi ecran, in timpul zborului, am putut alege sa vedem un film, sa jucam un joc, sa ascultam muzica, sa urmarim desene animate sau emisiuni TV. Ni s-au dat in afara castilor si patura de invelit pentru cand vom dormi si blindfold pentru cei care nu puteau dormi din cauza luminii de afara. In timpul zborului am urmarit prin GPS-ul de pe ecran traseul urmat de avion: zburam peste Anglia, Islanda, Groenlanda, apoi Atlantic si Canada. Dupa 8 ore am aterizat la Detroit. In avion ni s-au dat sa completam formulare prin care declaram de unde venim si unde vom sta (pentru serviciul imigrari), respectiv daca am venit pentru afaceri si daca avem ceva marfa (pentru vama). Printre altele, eram intrebati daca aveam fructe in bagaje. Mi-am inchipuit ca e vorba de fructe pentru vanzare, asa ca nu m-am gandit sa declar merele si banana pe care le aveam in bagajul de mana pentru consum pe drum. Ajuns in aeroport, am asteptat suficient de mult la primul control: care e scopul vizitei, unde voi sta, mi s-a cerut sa las amprentele de la degetele aratatoare si mi s-a facut o fotografie digitala. Masurile de securitate sunt acum diferite de ce era inainte de atentatele de la 11.11.2001. Pe afisele de la intrare era un anunt care te prevenea asupra acestor masuri de control si in final spuneau ceva de genul Om fi noi o tara libera, dar vrem sa fim o natiune sigura. La vama m-au mai intrebat o data de fructe. Am spus ca am doua mere pentru gustare si m-au trimis cu bagajul la control. Dupa ce l-au trecut prin aparatul cu raze X, o tipa mi-a deschis bagajul fara sa ma intrebe nimic si a scos plasa cu fructe. M-a facut atent ca nu am declarat toate fructele pe care le aveam si ca puteam lua o amenda de 300 $; mi-a mai spus ca data viitoare sa le las in avion. OK! In afara aeroportului m-a asteptat varul meu. Dupa o imbratisare claduroasa, am pornit spre casa. Dintr-o data, cea ce m-a frapat au fost constructiile joase: cladiri cu un nivel, rar de tot cu 2 sau 3 nivele (in general nu depasesc inaltimea copacilor), multa verdeata, iarba de un verde pronuntat si tunsa scurt. Am trecut pe autostrada la 30 min de Canada. Cum aveam nevoie de viza si pentru ea, nu aveam sa o vad in aceasta calatorie. Pe autostrada, masini multe. Firme americane (in Detroit sunt multe), foarte putine europene. Masini puternice, camionete si dubite. Fiecare american are masina. Sotii au masini separate cu care merg la serviciu. Pe strada foarte putini circula pe jos. Autobuzele sunt foarte rare, trenul trece doar prin zona, iar metrou nu exista. Numarul de inmatriculare este doar in spatele masinii - iar politia te opreste intotdeauna din spate. Asta a facut ca un prieten roman al varului meu sa isi puna in partea din fata a masinii sale o placuta de inmatriculare cu nr. romanesc. Cool! La fiecare cateva case sau la intersectii este cate un stalp inalt de 10 m, cu un steag american fluturand. Casele americanilor sunt ca in filme: din lemn, cu verdeata in fata dar fara gard, si cu o gradinita in spate. Costa o gramada de bani - ratele pentru masina si pentru casa iti mananca usurel 1000$ lunar , dar americanii sunt obisnuiti cu creditele pe zeci de ani. Multe case au steagul american arborat la usa. In prima seara am mers intr-un alt orasel din apropiere, Royal Oak. Acolo, in fiecare zi de joi se aduna baietii cu motociclete de tot felul, cu care se plimba mandrin pe strazi. Legea le permite sa mearga alaturi doi cate doi pe strada. Cel mai mult impresioneaza cei de 50-60 ani, hippyoti inca, care conduc cate un Harley Davidson. Strazile sunt late, cu cate 3-4 benzi pe sens. Interesant, intre cele doua sensuri este marcata o banda pe care nu circula nimeni, ci doar cei care intentioneaza sa vireze stanga - in felul acesta, nu este incurcata circulatia pentru cei care vin din spate. Parcarile sunt mari si gratuite. Nu se claxoneaza; nu e nevoie, caci totul pare grozav de organizat. In bar ti se cere un act de identitate, indiferent cat de in varsta arati. Daca ai sub 21 ani, nu poti intra: minorii nu pot fi serviti si nu pot consuma bauturi alcoolice, deci nu au ce cauta in localuri in care se vinde alcool. Prima zi a fost cea mai lunga zi din viata mea: a durat 32 ore (am castigat 8 din cauza diferentei de fus orar)!