]
În ultima perioadă de timp justiţia reintră în centrul atenţiei publicului prin declaraţiile unor politicieni (preşedintele ţării, ministrul justiţiei, premier, liderii opoziţiei). Din luările acestora de cuvânt deduc că independenţa justiţiei nu prea este o sintagmă cunoscută ca şi conţinut, vehicularea populismelor părând a fi făcută doar în scopul îndeplinirii unor obiective strict politice.
Realitatea tristă din România este că nu e consolidată încă o cultură a independenţei justiţiei. Şi ca să fiu bine înţeles, sunt pentru responsabilitatea justiţiei faţă de cetăţean, dar nu sunt pentru crucificarea magistraţilor în scopul obţinerii de voturi la alegeri; după cum nu sunt nici pentru acceptarea criticilor din partea unor justiţiabili care nu îşi cunosc drepturile procesuale şi, uitând că duc un litigiu cu partea adversă, îşi canalizează energia împotriva judecătorilor de parcă aceştia le-ar fi adversari în proces. Toate autorităţile trebuie să ocrotească justiţia, şi toată populaţia trebuie să îşi dorească independenţa justiţiei. Aceasta pentru că justiţia este ultima cale de ocrotire a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului într-un stat democratic.
În acest context, pentru cei interesaţi de standardele internaţionale privind justiţia, pun la dispoziţie două traduceri:
- Raport Privind Independenţa Sistemului Judiciar, Partea I: Independenţa Judecătorilor, adoptat de Comisia dela Veneţia (12 – 13 martie 2010)...cven-raport\_indep\_jud.pdf, EN, FR;
- Raport privind Standardele Europene Referitoare la Independenţa Sistemului Judiciar: Partea II – Organele de Urmărire Penală, adoptat de Comisia de la Veneţia (17-18 decembrie 2010)...cven-raport\_indep\_proc.pdf, EN, FR.
Aceste două documente întocmite de un organism alcătuit din experţi la nivelul Consiliului Europei fac o sinteză a instrumentelor elaborate în Europa cu privire la ceea ce înseamnă independenţa judecătorilor, respectiv a procurorilor. Reiau mai jos numai concluziile acestora, fără a mai insista aici asupra obligativităţii implementării acestor standarde:
Cu privire la judecători şi sistemul de instanţe judecătoreşti:
1. Principiile de bază privind independenţa puterii judecătoreşti trebuie să fie statuate în Constituţie sau texte echivalente. Aceste principii sunt următoarele: independenţa puterii judecătoreşti faţă de alte puteri ale statului; judecătorii se supun numai legii, între ei, judecătorii nu se diferenţiază decât prin atribuţiile lor diferite; principiul judecătorului natural sau prestabilit prin lege; şi principiul inamovibilităţii judecătorilor.
2. Toate deciziile privind numirea şi cariera profesională a judecătorilor trebuie să se facă pe bază de merit, care să fie stabilit prin criterii obiective, în cadrul legal.
3. Regulile privind incompatibilitatea funcţiei judiciare cu alte funcţii şi recuzarea judecătorilor reprezintă un element esenţial al independenţei judiciare.
4. O metodă adecvată pentru garantarea independenţei puterii judecătoreşti este crearea unui consiliu judiciar independent care să aibă un rol determinant asupra deciziilor privind numirea şi cariera judecătorilor. Respectând varietatea sistemelor de drept existente, Comisia dela Veneţia recomandă ca statele să aibă în vedere constituirea unui astfel de organism acolo unde el nu există încă. În toate cazurile, consiliul ar trebui să aibă o componenţă pluralistă, unde judecătorii să reprezinte o parte importantă, dacă nu chiar majoritară. Cu excepţia membrilor de drept, aceşti judecători trebuie aleşi sau numiţi de către colegii lor .
5. Judecătorii trebuie să fie numiţi cu caracter permanent până la pensionare. Instituirea unor perioade de probă pentru judecători ridică probleme din punct de vedere al independenţei.
6. Consiliile judiciare sau instanţele disciplinare trebuie să aibă o influenţă decisivă în procedurile disciplinare. Împotriva unei decizii a organismelor disciplinare trebuie asigurată şi posibilitatea exercitării unei căi de atac în faţa unei instanţe judecătoreşti.
7. Judecătorilor trebuie să le fie garantat un nivel al remuneraţiei care să corespundă cu demnitatea funcţiei lor şi scopul îndeplinirii îndatoririlor lor.
8. Bonusurile şi avantajele în natură pentru judecători a căror atribuire implică un element discreţionar trebuie eliminate în mod progresiv.
9. În ceea ce priveşte bugetul justiţiei, deciziile privind alocarea de fonduri către instanţe trebuie adoptate avându-se în vedere respectarea strictă a principiului independenţei judiciare. Membrii puterii judecătoreşti trebuie să aibă posibilitatea să îşi exprime opiniile privind bugetul propus în Parlament, posibil prin intermediul consiliului judiciar.
10. Judecătorii trebuie să se bucure de imunitate funcţională – dar exclusiv funcţională.
11. Judecătorii nu trebuie să se expună unor situaţii în care independenţa sau imparţialitatea lor ar putea fi pusă la îndoielă. Acest fapt justifică existenţa unor reglementări naţionale privind incompatibilitatea funcţiei judiciare cu alte funcţii, şi este principalul motiv pentru care statul restricţionează activităţile politice ale judecătorilor.
12. Statele pot prevedea incompatibilitatea funcţiei de judecător cu alte funcţii. Judecătorii nu vor exercita funcţii executive. Activitaţile politice care ar putea afecta imparţialitatea atribuţiilor judiciare nu vor fi autorizate.
13. Hotărârile judecătoreşti nu pot fi reanalizate altfel decât prin căile de atac, nici măcar prin formularea unei căi extraordinare de atac de către Ministerul Public sau orice alt organ al statului, după expirarea termenului de exercitare a căii ordinare de atac.
14. Pentru a apăra procedurile judiciare de presiuni nepotrivite, ar trebui avut în vedere aplicarea principiului “sub judice”, care trebuie să fie atent formulat, astfel încât să se realizeze un echilibru adecvat între nevoia de a proteja activitatea puterii judecătoreşti, pe de o parte, şi libertatea presei şi a dezbaterilor privind chestiuni de interes public, pe de altă parte.
15. Principiul independenţei judiciare interne înseamnă că independenţa fiecărui judecător individual este incompatibilă cu existenţa unei relaţii de subordonare între judecători în exercitarea activitaţii lor jurisdicţionale.
16. Ca o expresie a principiului judecătorului natural sau prestabilit prin lege, repartizarea cauzelor către judecători trebuie să se facă în baza unor criterii transparente şi obiective stabilite în avans prin lege sau reglementări speciale bazate pe lege, cum ar fi regulamentele interne ale instanţei. Excepţiile trebuie să fie motivate.
Cu privire la procurori şi sistemul de parchete:
1. În cadrul procedurii de numire a Procurorului General, ar trebui dat un aviz cu privire la calitaţile profesionale ale candidaţilor de către persoane relevante, cum ar fi reprezentanţi ai comunităţii juridice (inclusiv procurori) şi ai societăţii civile.
2. În ţările unde Procurorul General este ales de către Parlament, pericolul de politizare a procedurii de numire poate fi redus prin pregătirea alegerilor de către o comisie parlamentară.
3. Alegerea Procurorului General cu majoritatea calificată a Parlamentului poate fi văzută ca un mecanism de promovare a unui consens mai larg privind asemenea numiri.
4. Un Procuror General ar trebui numit permanent sau pe o perioadă relativ lungă de timp, fără posibilitatea de reînnoire a mandatului. Durata mandatului pentru Procurorul General nu ar trebui să coincidă cu durata mandatului pentru Parlament.
5. Dacă după expirarea mandatului se doreşte numirea Procurorului General în alte funcţii (spre exemplu, judecător), acest lucru trebuie lămurit mai înainte de numirea în funcţia de Procuror General. Oricum, n-ar trebui să existe o interdicţie privind dreptul persoanei care a ocupat funcţia de Procuror General de a candida pentru o altă funcţie publică în timpul sau după terminarea mandatului.
6. Motivele pentru revocarea Procurorului General trebuie să fie prevăzute în lege, iar un organism de experţi trebuie să-şi exprime opinia cu privire la suficienţa motivelor de revocare.
7. Procurorul General trebuie să beneficieze de o audiere corectă în cadrul procedurii de revocare, inclusiv în faţa Parlamentului.
8. Trebuie exclusă responsabilitatea Procurorului General în faţa Parlamentului pentru deciziile de declanşare a urmăririi sau de neurmărire luate în cauze individuale. Decizia de urmărire sau de neurmărire trebuie să aparţină doar parchetului şi nu executivului sau legislativului. Cu toate acestea, alcătuirea de politici publici în domeniul urmăririi penale pare să fie o chestiune în care Legislativul şi Ministerul Justiţiei ori Guvernul pot avea un rol decisiv.
9. Ca un instrument de răspundere, se poate solicita Procurorului General să trimită un raport public Parlamentului. Atunci când este cazul, în asemenea rapoarte Procurorul General trebuie să prezinte într-un mod transparent modalitatea de implementare a instrucţiunilor generale emise de executiv.
10. Cele mai mari probleme privind responsabilitatea (sau mai degrabă lipsa ei) apar când procurorii decid să nu efectueze urmărirea penală. Dacă nu există o cale de atac– care ar putea fi, de exemplu, exercitată de victimele infracţiunilor - atunci există un risc ridicat de lipsă a responsabilităţii.
11. Pentru a pregăti numirea în funcţie a unor procurori calificaţi, alţii decât Procurorul General, de asemenea ar fi util implicarea experţilor.
12. Procurorii, alţii decât Procurorul General, trebuie numiţi până la pensionare.
13. În procedura disciplinară, procurorul în cauză trebuie să aibă dreptul de a fi audiat.
14. De asemenea, trebuie să fie prevăzută posibilitatea de a contesta în instanţă sancţiunile disciplinare.
15. Garanţia prevăzută în Recomandarea 2000(19) împotriva presupuselor ordine ilegale nu este adecvată şi ar trebui să fie în continuare dezvoltată, deoarece ea nu previne totuşi emiterea unui ordin potenţial ilegal. Orice ordin de modificare a opiniei unui procuror aflat pe o poziţie ierarhică inferioară trebuie să fie argumentată, iar în cazul în care se presupune că un asemenea ordin este ilegal, atunci o instanţă sau un organism independent precum Consiliul Procurorilor ar trebui să decidă asupra legalităţii acestui ordin.
16. Ameninţările cu transferul procurorilor pot fi folosite ca un instrument de presiune asupra procurorului sau poate fi un mijloc ca un procuror "neascultător" să fie îndepărtat dintr-un caz delicat. De aceea, trebuie să fie disponibilă o cale de atac la un organism independent, precum Consiliul Procurorilor sau altul similar.
17. Procurorii nu ar trebui să beneficieze de imunitate generală.
18. Un procuror nu ar trebui să ocupe alte posturi în stat sau să îndeplinească alte funcţii de stat, dintre cele care ar fi considerate nepotrivite pentru judecători, iar procurorii ar trebui să evite activităţile publice ce ar putea intra în conflict cu principiul imparţialităţii lor.
19. Acolo unde există, componenţa Consiliului Procurorilor trebuie să includă procurori de la toate nivelurile, dar şi alţi actori, cum ar fi avocaţi sau profesori de drept. Dacă membrii unui astfel de consiliu sunt aleşi de Parlament, decizia ar trebui să se ia cu votul unei majorităţi calificate.
20. Acolo unde consiliile judecătorilor şi ale procurorilor formează un singur organism, ar trebuie să se asigure că judecătorii şi procurorii nu pot influenţa unii celorlalţi procedurile de numire şi procedurile disciplinare.
21. Remunerarea procurorilor în concordanţă cu importanţa sarcinilor îndeplinite este esenţială pentru un sistem judiciar penal, eficient şi just.
22. Un organism de experţi precum Consiliul Procurorilor poate juca un rol important în stabilirea programelor de pregătire profesională.
23. Acţiunile procurorilor care afectează drepturile omului, precum percheziţia sau arestarea, trebuie să rămână sub controlul judecătorilor.
24. În unele state, o „înclinaţie spre urmărire” face ca astfel de cereri din partea procurorilor sa fie admise aproape automat. Acesta constituie un pericol nu numai pentru drepturile persoanelor în cauză, dar şi pentru independenţa puterii judecătoreşti ca sistem.
25. Activitatea organelor de urmărire penală trebuie să se axeze în principal pe domeniul dreptului penal.