Multă lume nu a auzit de dreptul Uniunii Europene și relația sa cu dreptul național. Supremația dreptului UE sperie pe mulți. Unii nu au aflat încă ce spune art. 148 din Constituția României. Mi-am propus o scurtă trecere în revistă a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene în această materie:
- „ dreptul Uniunii se caracterizează prin faptul că este izvorât dintr‑o sursă independentă, constituită de tratate, prin supremația sa în raport cu dreptul statelor membre, precum și prin efectul direct al unei întregi serii de dispoziții aplicabile statelor membre și resortisanților acestora. Asemenea caracteristici esențiale ale dreptului Uniunii au dat naștere unei rețele structurate de principii, de norme și de relații juridice mutual interdependente care leagă, reciproc, Uniunea însăși și statele sale membre, precum și statele membre între ele” (Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții, Independența Camerei Disciplinare a Curții Supreme, C‑585/18, C‑624/18 și C‑625/18, EU:C:2019:982, punctul 156)
- „în temeiul principiului supremației dreptului comunitar, dispozițiile tratatului și actele instituțiilor direct aplicabile au ca efect, în raporturile lor cu legislația națională a statelor membre, prin simplul fapt al intrării lor în vigoare, nu numai de a determina inaplicabilitatea de drept a oricărei dispoziții contrare a legislației naționale existente, ci și – în măsura în care aceste dispoziții și acte fac parte integrantă, cu rang superior normelor interne, din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecărui stat membru – de a împiedica adoptarea valabilă a unor noi acte normative naționale, în măsura în care acestea ar fi incompatibile cu norme comunitare” (Hotărârea din 9 martie 1978, Simmenthal, 106/77, Rec., p. 629, punctul 17) și „ orice instanță națională, sesizată în cadrul competenței sale, are obligația de a aplica integral dreptul comunitar și de a proteja drepturile pe care acesta le conferă particularilor, prin neaplicarea oricărei dispoziții eventual contrare a legislației naționale, indiferent dacă aceasta este anterioară sau ulterioară normei comunitare” (idem, pct 21);
- „instanțele naționale sunt cele care au sarcina, în temeiul principiului cooperării prevăzut la articolul 5 din tratat, să asigure protecția juridică ce izvorăște, pentru justițiabili, din efectul direct al dispozițiilor de drept comunitar” (Hotărârea din 19 iunie 1990, Factortame și alții, C‑213/89, Rec., p. I‑2433, punctul 19);
- „ este incompatibilă cu cerințele inerente înseși naturii dreptului Uniunii orice dispoziție dintr‑o ordine juridică națională sau orice practică legislativă, administrativă sau judiciară ce ar avea ca efect diminuarea eficienței dreptului Uniunii prin faptul de a nega instanței competente să aplice acest drept prerogativa de a face, chiar în momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura dispozițiile legislative naționale care ar constitui eventual un obstacol în calea eficienței depline a normelor direct aplicabile ale dreptului Uniunii” (Hotărârea din 8 septembrie 2010, Winner Wetten, C‑409/06, Rep., p. I‑8015, punctul 56) și „nu se poate admite ca norme de drept național, fie ele de natură constituțională, să aducă atingere unității și eficacității dreptului Uniunii” (idem, pct. 61);
- „validitatea unei măsuri comunitare sau efectul acesteia în cadrul unui stat membru nu pot fi afectate de afirmațiile potrivit cărora aceasta ar fi contrară drepturilor fundamentale formulate de constituția acelui stat sau principiile unei structuri constituționale naționale” (Hotărârea din 17 decembrie 1970, Internationale Handelsgesellschaft, 11/70, Rec., p. 1125, punctul 3);
- „instanța națională, care a exercitat posibilitatea conferită acesteia de articolul 267 TFUE, este obligată să urmeze, în ceea ce privește soluționarea litigiului principal, interpretarea dispozițiilor în cauză dată de Curte și, dacă este cazul, trebuie să înlăture aprecierile instanței superioare în situația în care, având în vedere interpretarea menționată, consideră că acestea nu sunt conforme cu dreptul Uniunii” (Hotărârea din 15 ianuarie 2013, Križan și alții, C‑416/10, EU:C:2013:8, punctul 69) și „Principiile enunțate sunt de asemenea obligatorii pentru instanța de trimitere atunci când este vorba despre poziția juridică exprimată, în prezentul litigiu principal, de instanța constituțională a statului membru în cauză” (idem, punctul 70);
- „ în temeiul principiului supremației dreptului Uniunii, care reprezintă o caracteristică esențială a ordinii juridice a Uniunii, invocarea de către un stat membru a unor dispoziții de drept național, fie ele de natură constituțională, nu poate afecta efectul dreptului Uniunii pe teritoriul acestui stat” (Hotărârea din 26 februarie 2013, Melloni, C‑399/11, EU:C:2013:107, punctul 59);
- „organele însărcinate să aplice, în cadrul competențelor proprii, dreptul Uniunii au obligația de a lua toate măsurile necesare pentru a garanta efectul deplin al acestui drept, lăsând, la nevoie, neaplicată orice dispoziție sau jurisprudență națională care ar fi contrară dreptului menționat. Aceasta presupune că aceste organe, pentru a asigura efectul deplin al dreptului Uniunii, nu trebuie nici să solicite, nici să aștepte eliminarea prealabilă a unei astfel de dispoziții sau jurisprudențe pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional.” (Hotărârea din 4 decembrie 2018, Minister for Justice and Equality și Commissioner of An Garda Síochána, C‑378/17, EU:C:2018:979, punctul 50);
- „ În această privință, trebuie arătat că principiul interpretării conforme a dreptului intern, potrivit căruia instanța națională este obligată, în măsura posibilului, să dea dreptului intern o interpretare conformă cu cerințele dreptului Uniunii, este inerent sistemului tratatelor, în măsura în care permite instanței naționale să asigure, în cadrul competențelor sale, deplina eficacitate a dreptului Uniunii atunci când judecă litigiul cu care este sesizată” (Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski, C‑573/17, EU:C:2019:530, punctul 55) și „orice instanță națională sesizată în cadrul competenței sale are, în calitate de organ al unui stat membru, obligația să lase neaplicată orice dispoziție națională contrară unei dispoziții de drept al Uniunii care are efect direct în litigiul cu care este sesizată” (idem, punctul 61);
- „efectele legate de principiul supremației dreptului Uniunii se impun tuturor organelor unui stat membru, fără ca, în special, dispozițiile interne aferente repartizării competențelor judiciare, inclusiv de natură constituțională, să poată împiedica acest lucru” (Hotărârea din 2 martie 2021, A. B. și alții, C‑824/18, EU:C:2021:153, punctul 148).