Un bărbat trânteşte un copil de sol. Nu mai mişcă. Cine are nevoie de educaţie juridică?

Predau educaţie juridică elevilor din România: îi învăţ că legile sunt făcute ca să fie respectate, că sunt câteva mii de acte normative în vigoare care trebuie cunoscute, că nimănui nu îi este îngăduit să invoce drept scuză necunoaşterea legii, că nimeni nu are voie să îşi facă singur dreptate, că dreptul la viaţă şi dreptul la integritate corporală sunt esenţiale, că demnitatea defineşte orice persoană şi că problemele juridice le rezolvă profesioniştii dreptului. Am scris pentru asta o carte şi am scos recent o aplicaţie gratuită pentru mobil. Dar ceea ce se întâmplă în jurul nostru arată că nu doar copiii şi tinerii au nevoie de educaţie juridică, ci şi adulţii.Iată, în săptămâna care tocmai s-a încheiat patru ştiri mi-au atras atenţia: un preot botează un bebeluş şi acesta decedează; un călugăr este trimis în judecată pentru că a abuzat sexual mai mulţi băieţi; doi copii îşi bat mama la instigarea concubinului; un bărbat trânteşte de pământ un băiat, pe terenul de sport, pentru că i-ar fi lovit propriul copil. Să ne înţelegem: aceste cazuri nu sunt nici primele, nici ultimele. Din dosarele pe care le soluţionăm în instanţe constat că a crescut mult numărul de cazuri cu minori, atât autori ai unor infracţiuni violente, cât mai ales victime ale unor infracţiuni, dintre care le remarc pe cele având conotații sexuale. Sunt judecător şi nu am voie să comentez un caz aflat în instrumentare. Tot ce pot spune despre cazul bărbatului care a trântit de pământ un copil, intens disputat în 24 de ore, este că acesta va urma o procedură juridică clasică. O explic aici pe înţelesul tuturor: urmare a informării despre comiterea unei posibile infracțiuni se deschide un dosar penal, se începe urmărirea penală pentru o infracţiune violentă, se va da un avocat victimei minore, se audiază victima şi martorii, se analizează înregistrările existente, se depun actele medicale cu privire la rănile victimei, se stabileşte încadrarea juridică a faptei, se audiază suspectul, se analizează dacă poate fi acuzat oficial. Dacă individul e periculos pe timpul procesului, se ia măsura arestării. Cercetările le face poliţia sub supravegherea procurorului. Dacă procurorul ajunge la concluzia că probele sunt legale şi suficiente, trimite cauza la judecător pentru a aplica o sancţiune. Judecătorul va decide şi, dacă îl găseşte vinovat (în urma recunoaşterii sau, în caz contrar, în urma administrării probelor), îl va condamna pe inculpat. În anumite situaţii judecătorul poate stabili o pedeapsă dar va amâna efectele sale, în alte situaţii el poate aplica pedeapsa cu închisoarea şi îl trimite pe condamnat în penitenciar, în altele poate decide ca pedeapsa să nu fie executată efectiv, ci o anumită perioadă condamnatul să fie lăsat în libertate, dar sub supravegherea unui serviciu specializat. Totodată se va dispune ca inculpatul să plătească o sumă de bani victimei. Când probele nu sunt suficiente, sau sunt obţinute nelegal, sau din unele probe rezultă dubiu cu privire la fapta comisă, judecătorul este obligat să îl achite pe inculpat. Am văzut că s-a făcut o petiţie online prin care se cere condamnarea pe viaţă a respectivului bărbat. Trebuie știut că pedeapsa se numeşte „detenţiunea pe viaţă”, nu „închisoare pe viaţă” şi este cea mai aspră dintre sancţiunile prevăzute în Codul nostru penal. Ea nu se aplică decât pentru infracţiuni de omor comise în împrejurări foarte grave, în cazul unor infracţiuni de genocid sau când se comit anumite infracţiuni ce vizează securitatea statului. Mai trebuie de acceptat că sancţiunile nu se aplică la cererea publicului. De altfel, nu e prima oară când se procedează aşa, a mai fost o acţiune similară în anul 2015 când printr-o [petiţie] online s-a cerut arestarea celor şapte violatori de la Vaslui. Am spus-o atunci, o spun şi acum: justiţia nu se face la cererea sau la presiunea publicului, măsurile preventive nu se iau, iar sancţiunile penale nu se dau pentru că vrea publicul. Ar fi extrem de periculos ca organele judiciare să se lase influenţate de petiţii, proteste, revolte. Am văzut cititori pe FB care ameninţă că dacă legea nu e de partea copilului, cu siguranţă nu va fi liniştit acel bărbat dacă e lăsat în libertate. Două aspecte subliniez aici. Primul este că legea nu e de partea nimănui şi că organele judiciare (poliţst, procuror, judecător) sunt obligate să fie imparţiale. Legea e obiectivă şi generală: nu permis nimănui să bată, sa violeze, să omoare pe nimeni. Legea nu analizează dacă e vorba de un copil sau un adult, dacă acel copil e lovit la cap sau la picior, dacă a fost lovit o dată sau de mai multe ori. Rămâne ca organul judiciar să stabilească în concret cât de gravă e fapta (ce fel de faptă s-a comis, unde a fost comisă, ce urmări s-au produs, cât de grave sunt rănile, ce efect au asupra fizicului copilului, ce efect au asupra activităţii sale şcolare sau sociale etc) şi cât de periculos e inculpatul (de ce a comis fapta, ce relaţie are cu victima, dacă are familie şi loc de muncă, dacă a recunoscut fapta, dacă a ajutat victima imediat după comiterea faptei, dacă a despăgubit victima, dacă are antecendente). Al doilea aspect este că cei care ameninţă cu răzbunarea vor face, de fapt, acelaşi lucru pe care îl reproşează bărbatului. Să explic ceva: uneori suntem în situaţii limită – cineva ne atacă, iar noi ne apărăm şi îl lovim pe atacator, dar aici este vorba de legitimă apărare şi nimeni nu ne va reproşa nimic cât timp răul produs atacatorului nu e disproporţionat cu felul atacului împotriva noastră. Avem voie chiar să apărăm şi pe altcineva care este atacat. Dar, în momentul când noi agresăm o persoană pentru că ea ne-a făcut un rău în trecut sau ne-a atacat un membru de familie acum o zi, o oră sau câteva minute, atunci nu mai este legitimă apărare, ci este răzbunare. Or, nimeni nu îşi poate face dreptate singur, că ne întoarcem la legea talionului „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” pe care am abandonat-o în urmă cu câteva sute de ani. Atunci am decis să nu mai aplicăm legea cum dorim, că fiecare poate pedepsi în diverse feluri, ci să încredinţăm această funcţie unor organe specializate ale statului. Aşadar, din punct de vedere moral, ceea ce a făcut acel bărbat nu este bine şi noi ne putem revolta, inclusiv pe Facebook – dar cum va răspunde el legal, asta e atribuţia justiţiei. E foarte bine că cineva a pus filmarea la dispoziţia organelor legii şi că a anunţat poliţia pentru a lua măsuri imediate – acest spirit civic trebuie păstrat, căci pe ajutorul dat de ceilalţi se bazează o comunitate. Este necesar ca elevii să înveţe de mici educaţia juridică – ce fapte nu au voie să comită, ce se întâmplă dacă o fac, care e procedura de urmat, de la ce vârstă răspund în faţa organelor legii, ce sancţiune riscă, ce înseamnă cazier, cum le va influenţa asta viaţa. Educându-i de mici în spiritul legii şi al toleranţei, al respectului faţă de un altul şi al acceptării autorităţii, poate nu vom mai avea cazuri precum cel pe care îl discutăm. Care, repet, nu este deloc singular, acesta este încă un subiect tabu pentru societatea românească.