]*****Bună seara domnule Danileț, vreau să vă întreb ceva: exista instituția renunțării la cetățenie și cine o gestionează? Care sunt motivele pentru renunțare, se poate invoca statul mafiot și profund corupt?*
Am primit acest mesaj de la V.L. în data de 16.02.2015 pe contul meu oficial de facebook. Pregătirea mea ca jurist m-a făcut să caut imediat textul din actul normativ aplicabil și să i-l indic omului – am găsit: art. 27 din Legea nr. 21/1991.
Apoi am recitit întrebarea „renunț la cetățenie….motiv…stat mafiot si profund corupt…” și am făcut legătura cu ce se discuta în acele zile la TV. În general, detest să citesc despre problemele, mereu aceleași, invocate de toți cei care au la dispoziție o tastatură; cred că este mult mai eficient să se vorbească despre soluții pragmatice. Dar de data aceasta m-am simțit rușinat și dezarmat. De data asta nu mai era vorba de un român nemulțumit de faptul că țara în care trăiește a rămas încremenită la statutul de stat postcomunist sau cel mult de pseudodemocrație. Nu mai era vorba de un român care pleacă din țară la spălat vasele sau îngrijit bătrânii altora. Nu mai era vorba de un român dintre cei mulți care au înlocuit plimbarea de seară sau lecturarea unei cărți bune cu vreo emisiune TV care, dacă nu este plină de can-can-uri despre silicoane ori adultere, atunci sigur este una cu vreo 3-4 atoatespecialiști care vorbesc ore în șir fără a spune nimic și care împrăștie spre public valuri de dezamăgiri și speculații.
De data asta era vorba de un domn căruia îi e rușine că este român din cauza altor români și care este dispus să rupă pentru tot restul zilelor această legătură. Era vorba de o persoană care nu doar că dorește să plece din țară, ci chiar să uite că a fost vreodată român, poate chiar să uite că există o Românie. Era vorba de un domn care își va învăța copiii fie că harta Europei începe undeva la Atlantic și se termină cam pe Tisa, fie că undeva prin cărți sau pe google vor găsi informații ce merită a fi ignorate despre un popor autodamnat, cu un trecut dacă nu necunoscut atunci cosmetizat, cu un prezent marcat de scandaluri și fără ca cineva să propună sau să întrevadă (nici vorbă să construiască) un viitor.
Nu pot să găsesc vreo culpă acestui (încă) cetățean că ar gândi astfel despre țara (încă a sa) și despre cetățenii ei. Ce altă părere și-ar fi putut el face când vede atâția parlamentari și miniștri închiși, când vede rude ale acestora că încep să fie cercetate pentru legături ilegale cu instituțiile publice, când constată că sunt câteva zeci de judecători și procurori condamnați pentru corupție, că vameșii și polițiștii de frontieră sunt ridicați de mascați cu elicopterele, că jumătate din consiliile județene fac obiectul unor dosare penale, că achizițiile publice se câștigă plătind zeciuiala sau, mai nou, cinsprezeciuiala. Eu, ca profesionist, știu că dosarele încă nefinalizate nu trebuie să atragă anatema asupra celor cercetați, care se bucură de prezumția de nevinovăție și că hotărârile definitive pronunțate sunt mai puține decât lasă televiziunile să se înțeleagă. Dar suficiente cât să îngrijoreze. Și, astfel, percepția cetățeanului e deja formată. Iar eu nici nu aș putea să învinovățesc de nimic pe cititorul meu, care pare convins că trebuie să fie bolnavă, și încă irecuperabil, țara în care se dă șpagă ca să obții un loc la grădiniță pentru copil, unde se cumpără diplome de bacalaureat, unde nu se mai dau concursuri de admitere la facultate, unde examenele se iau dacă nu cu favoruri sexuale („Patu` sau patru” e noua formulă, văd!) atunci cu plocoane și protocoale, în care se plagiază doctorate, unde se moare în spitale dacă nu vii cu medicamente de acasă sau în care pădurile dispar deloc încet și sigur. Acest cetățean vede clar că România este de fapt adevărata țară a tuturor posibilităților, căci aici se pare că poți obține orice cu bani. O țară care își pierde trupul și își dă sufletul. Ba nu! Nu își dă sufletul, ci și-l vinde pe bucăți.
„Vreau să renunț la cetățenia română. Să nu mai am vreo legătură cu acest stat mafiot și profund corupt”. Cred că este cel mai dureros lucru pe care l-am auzit în ultima vreme din partea unui român simplu, adesea ignorat în marile proiecte de țară și reforme publice. Găsesc în aceste două propoziții o analiză simplă și un puternic semnal de alarmă. Lucrez în justiție și mi-e rușine că nu putem să rezolvăm totul; tot facem curățenie, dar nu reușim să o mai terminăm. Mi-e rușine că ani de-a rândul justiția română nu a funcționat, căci atunci poate am mai fi putut salva ceva și actuala generație cu vârsta cuprinsă între 20-30 ani nu ne-ar mai fi judecat atât de aspru. E adevărat, generațiile s-au schimbat în justiție și s-a cristalizat o nouă cultură, a independenței de politic și a responsabilității față de societate, dar tot mi-e frică să nu fie prea târziu. Sau poate doar nu mai dăm noi de capăt. Căci dosarele vin, și tot vin, și tot vin.... și singurul lucru vizibil pe care l-am reușit este doar o populare a penitenciarelor cu purtători de gulere albe. Cu toată campania asta anticorupție demarată din partea justiției am reușit să îndepărtăm un văl de pe fața României… dar ce mocirlă am descoperit!
Oamenii au mari speranțe în Justiție. Dar nu Justiția este cea chemată să rezolve problemele sociale. Sau, nu numai ea, singură. Ci politicienii trebuie să o facă, luând decizii în folosul celor mulți. Și administrația trebuie să o facă, cu respectarea nevoilor comunității. Și educația trebuie să o facă, prin sădirea în spiritul tinerilor a unor principii și valori care să fie pentru prezent niște ancore în viitor. Justiția poate fi o garanție a respectării legii, dar trebuie să se țină seama că ea intervine întotdeauna *post-factum, după ce răul este deja făcut. Or, legea trebuie respectată tot timpul, de fiecare cetățean în parte. Dar mai ales de către cei aflați în funcții publice, căci în primul rând ei sunt cei percepuți ca fiind drept „statul” – acel stat văzut acum ca fiind unul „mafiot și profund corupt” de către viitorul fost cetățean român, V.L.