Ziua Internațională a Drepturilor Copilului – o zi mai degraba trista

În 1989, pe 20 noiembrie, era adoptată Convenția Națiunilor Unite privind Drepturile Copilului. E a fost ratificată în 1990 de România. În 1996 s-a adoptat la Strasbourg Convenția Europeană a Exercitării Drepturilor Copilului, dar ea nu a fost niciodată ratificată de România. Revenind la Convenția ONU amintită, ea nu se studiază în nicio școală. Nu este amintită în nicio carte de drept, sociologie, psihologie. Au trebuit să treacă 15 ani până când România să adopte legea internă de promovare și protecție a drepturilor copilului. Dar constat că după alți 15 ani aceasta este total necunoscută publicului larg.**Educația paternală e un concept necunoscut. Copiii par a se face din obișnuință sau din greșeală. Ei sunt crescuți cu vorbele: „Eu te-am făcut, eu te omor!”; „Unde dă tata, crește!”. „Bătaia e ruptă din rai”. Așa se face că 1000 de copii sunt părăsiți anual în maternități și spitale. 6 din 10 copii declară că sunt bătuți de proprii părinți. Anual, 50 de minori sunt violați de proprii părinți sau frați, iar alți 20 sunt uciși de către aceștia. 53.000 de copii abuzați sau neglijați de părinții lor sunt luați din familii și dați la asistenții maternali ori sunt internați în instituțiilor de ocrotire ale statului. Cel puțin 85.000 au unul sau ambii părinți în străinătate – „sindromul Italia” deja a produs victime printre copiii noștri. Educația rutieră este tratată superficial – așa se explică că România este țara din Europa cu cei mai mulți copii uciși în accidente rutiere, raportat la numărul locuitorilor care n-au împlinit încă 18 ani. Educația sexuală, fie și disimulată sub numele „educație pentru sănătate” , nu se face sau, mai rău, în unele școli și licee se lovește de opoziția fățișă și de neînțeles a unor părinți sau preoți. Așa se face că România este pe primul loc în Uniunea Europeană la fetițe sub 15 ani care devin mămici; chiar avem o fată de 19 ani aflată la a șasea sarcină. În fiecare an se descoperă 500 de noi cazuri de SIDA la tineri. Educația incluzivă e un concept cu totul nou. Profesorii nu sunt pregătiți să primească în școli copiii cu dizabilități; părinții și copiii se revoltă împotriva copiilor cu ADHD sau autism aduși în școli. Dar avem 30.000 de copiii care suferă de autism. Iar 18.000 de copii cu dizabilități sunt neșcolarizați. Educația sportivă, cea nutrițională și cea pentru mediu sunt considerate mofturi. Așa se face că 2500 de copii au diabet. Unul din 10.000 de copii are o formă de cancer. Unul din patru copii cu vârsta până în 8 ani suferă de obezitate. Doi din 10 adolescenți au recunoscut că au consumat etnobotanice, iar unul din 10 că a consumat droguri. Educația digitală sau cea tehnologică este o materie absolut teoretică și se studiază doar în unele școli. Așa se face că internetul este plin de poze cu minori în ipostaze intime, că șantajul cu poze sau filme intime este des întâlnit, că pornrevenge este un fenomen tot mai extins. Educația juridică lipsește cu desăvârșire. Deși legea spune că în România minorii răspund penal și contravențional începând cu vârsta de 14 ani, nu numai ei nu cunosc acest lucru, dar nici părinții sau profesorii nu știu. Mai mult, noi spunem că nimeni nu poate invoca drept scuză necunoașterea legii, dar nu îi învățăm pe copii ceva din aceste legi - și sunt peste 10.000 în vigoare! Legi care le ocrotesc drepturile și le reglementează obligațiile. Poate dacă ar fi cunoscute nu am avea anual 2500 de victime minore și 4000 de autori ai unor infracțiuni, minori. Mă sperie creșterea numărului de infracțiuni sexuale comise de și asupra minorilor. Sunt îngrozit de cazuri cu minori uciși sau cu minori care ucid în România. Legea nr. 272/2004 este total necunoscută în instituțiile de stat, mai ales în școli. DGASPC-urile par a fi simple instituții formale. Avocatul Copilului, adjunct al Avocatului Poporului, este o instituție total inutilă, doar încă o verigă în lanțul birocratic. Numai ong-urile desfășoară activități de educație juridică, iar cel mai puternic și extins program este cel al VeDem Just, EDUIURIS. Educația civică* nu dă rezultate. Tinerii de 18 ani nu au minima cultură politică necesară și nu ies la vot. 2 din 10 copii abandonează școala – profesorii nu știu ce să facă. 4 din 10 elevi nu înțeleg ce se întâmplă la școală – ei sunt analfabeți funcțional. Eu nu mă pot bucura azi. Sunt trist, făcând aceste constatări. Dacă e adevărat că așa cum arată azi educația, așa va fi țara mâine, atunci avem o problemă uriașă. Dar încă mai cred că cea mai sigură investiție în viitor sunt copiii. Iar drepturile omului în general și ale copiilor în special nu pot doar fi rezumate pe un blog sau expuse într-o broșură. Copiii sunt reali, astfel că drepturile lor trebuie să devină o realitate.*