1. Recent, ICCJ a stabilit în dosarul inculpatului Mario Iorgulescu ceva ce ar putea fi astfel reformulat „Dacă ești drogat și circuli cu mult peste viteza legală conducând o mașină prin oraș cu care dai peste oameni și le iei viața, pentru că nu ai vrut asta înseamnă că fapta e ucidere din culpă, adică doar ai manevrat greșit autoturismul, nicidecum fapta nu este omor, care presupune intenția de suprimare a vieții.”
2. Criticii recentei hotărâri s-au concentrat pe motivarea cuprinsă în opinie majoritară, nefiind de acord cu felul în care ICCJ a evaluat probele și a calificat fapta. Sunt și eu de acord cu aceștia: fapta din acest dosar este crimă, nu accident.
3. Acum însă abordez cazul din altă perspectivă. Ca să ajungă la concluzia arătată, judecătorii ICCJ au trebuit să se uite la probele din dosar, să le dea o semnificație diferită de cea făcută de instanțele anterioare și să decidă în cu totul altfel. Adică, ICCJ a soluționat „fondul cauzei”, cum spun practicienii dreptului.
4. Or, ICCJ nu avea dreptul să procedeze în acest mod. Astfel, cauza Mario Iorgulescu a fost soluționată în primă instanță de către Tribunalul București și în calea ordinară de atac de către Curtea de Apel București. Când acestea au terminat procesul, se numește că au stabilit cu autoritate de lucru judecat cine și ce a făcut, iar soluția este definitivă. ICCJ a fost sesizată în cazul Mario Iorgulescu în mod excepțional, într-o cale de atac extraordinară numită recurs în casație, pentru a analiza dacă nu cumva un om a fost condamnat pentru o faptă pe care nu a făcut-o. Prin urmare, ICCJ nu a avut de judecat fapta și persoana în cazul de față, si a avut de soluționat o chestiune de legalitate.
5. Potrivit Codului de procedură penală, ICCJ putea doar să spună că „nu există fapta pentru care inculpatul a fost condamnat”, nu că „există fapta care a generat condamnarea, dar aceasta trebuia încadrată în alt articol din Codul penal”. Așadar, ICCJ nu avea voie să schimbe încadrarea juridică a faptei stabilită definitiv, pentru că asta se poate face numai dacă se reanalizează probele de la dosar. Or, procedând astfel, ICCJ a judecat în fond cauza pentru a treia oară.
6. ICCJ nu poate face asta pentru că ar afecta ceea ce deja e soluționat definitiv, încălcând autoritatea de lucru judecat. De altfel există o lungă jurisprudență a ICCJ, care este menținută constant încă de la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, în care însăși instanța supremă a stabilit că în calea extraordinară a recursului în casație nu se poate discuta și schimba încadrarea juridică, operațiune care aparține doar instanțelor de fond, nu instanței de casație. Indic mai jos motivarea devenită „clasică” și câteva din soluțiile care o preiau.
7. „Încadrarea juridică a faptei este operațiunea de stabilire a corespondenței între fapta pretins comisă și modelul abstract rezultat din norma de incriminare incidentă, cu reținerea normelor generale aplicabile (privind participația și cauzele de atenuare sau agravare a răspunderii penale). Ca urmare, stabilirea încadrării juridice a faptei este o operațiune care intră în atributul exclusiv al instanței învestite cu judecarea cauzei (de fond sau de apel, ambele competente să cenzureze integral fondul cauzei, în fapt și în drept), iar nu al instanței învestite în calea extraordinară de atac a recursului în casație, motiv pentru care nu poate fi cenzurată prin prisma vreunuia dintre cazurile de recurs în casație prevăzute de art. 438 din C. proc. pen.” (ICCJ, s.pen, deciziile: nr. 250/RC din 14 octombrie 2014; nr. 78/RC/2015; nr. 433/RC/2018; nr. 445/RC/2018; nr. 446/RC/2018; nr. 116/RC din 30.04.2020; nr. 666/RC din 25 octombrie 2023).
8. În concluzie, soluția ICCJ dată în cauza Mario Iorgulescu este vădit nelegală.